Dupa cum bine ati observat, am eu ceva cu zilele de joi, mai ales cele mai speciale. Asa ca nu puteam sa stau in casa tocmai in ultima joi din vara anului 2010! Si pentru ca planificam de mult o sedinta foto la Cazino impreuna cu Habiba ( cum va povesteam si aici), am spus ca asta e ocazia excelenta!
De data asta, avand experienta anterioara neplacuta cu toti indivizii suspecti care se tot iau dupa noi, ne’am spus sa’l luam cu noi pe pozat pe Stefan, un bun prieten, amator si el de fotografii. Si da, altceva e cand suntem insotite de un baiat – brusc, gardienii care pazesc monumentele importante din oras nu mai sunt atat de binevoitori cu noi :lol:. Domnul paznic care acum cateva luni s’a oferit sa ne lase pe noi, doua fete frumoase si tinerele, sa intram in Cazino, de data asta a spus raspicat „NU!”, ne’a trantit 2 scuze patetice si si-a reluat activitatea de trandavit. La Casa cu Lei, gardianul nu cred ca avea mai mult de 25 de ani si dormea la propriu. S’a uitat lung la noi in timp ce isi masa genunchiul amortit si ne’a spus cu parere de rau ca nu se poate ( sa fim seriosi, nu regreta el ca nu ne poate lasa…mai degraba ca nu eram singurele). Si am luat’o frumos la pas in cautarea unui loc pentru cateva fotografii, intrucat nu vroiam sa mergem acasa cu mana goala. Si repet: altceva a fost azi, insotite fiind de Stefan. Fara el, nu cred ca mai faceam noi nimic. Pentru ca de’abia acum realizez ca am trecut ca de obicei prin niste zone periculoase pentru niste fete singure si au fost cateva incurcaturi bunicele din care ne’a salvat. In trauma noastra, cred ca ne’am fi urcat in primul taxi si am fi plecat invartindu’ne! 😆
Am tot cautat locuri frumoase pentru cateva poze. Avem noi ceva pentru casele parasite, aproape darmate, dar cu o anume arhitectura.Si exact casele astea sunt un pericol mare pentru trecatori si sunt foarte bine pazite, unele chiar si de vreo 10 caini, altele de boschetari. Intr’un final, obositi si morti de sete, ne’am oprit la niste ruine unde mai facusem un shooting exact cu un an in urma, doar ca asta ne’a reusit si mai si! 🙂 Am fi vrut insa altceva, alt peisaj, alta zona, insa nu regretam deloc nici ce avem. Dimpotriva. Insa asteptam cu nerabdare sa ajungem la Bucuresti si sa batem toate stradutzele in cautare de locuri noi si interesante. Si pozeaza-te acolo daca potzi!
P.S: poze facute de Habiba ( bineinteles!), majoritatea ideilor lui Stefan ( ochi de artist, stie el ce stie).
P.P.S: pozele nu au nici cea mai mica modificare.. 🙂





” Stiu pe de rost teoria conform careia o femeie capabila sa dea cu picioarele’n sus impotrivirea barbatului trebuie sa fie nu doar iscusita’n cearsafuri, ci si priceputa’n fata aragazului. O stiu demult. Si totusi, asta nu m-a determinat sa-mi exersez priceperile de bucatareasa atunci cand mi-a ajuns iubirea la os. „Vino, Ali, sa vezi cum se face tocanitza!”, ma tot striga mama din bucatarie, dar eu mai dadeam o fila din romanul de inima albastra si capa de blana pe care’l citeam, pe vremea liceului, si ma faceam ca n-aud. „Hai, fata hai, sa ma ajuti sa pun muraturi!”, imi haulea bunica din shopron cand eram mica. Dar eu, as, nici gand sa ma-nghesui printre gogonele, cand ma dedulcisem deja la „O mie si una de nopti”.
Si totusi, de cate ori a dat iubirea peste mine, mi-am dorit din rasputeri sa stiu sa fac baclavale. Sa fiu in stare sa-i ofer iubitului meu poale’n brau nu doar din faldurile de matase ale rochiei, ci si din faina, drojdie si ou. Si pentru ca nu exersasem la timp, si, asa, facute in graba, mi se naclaiau toate sosurile si’mi ieseau galustele ghiulele, am fost nevoita sa recurg la mici trucuri, cu efecte mari…

……………………………………………………………………………………

Mi-am asezat si eu in felii diferite iubirile, in functie de felurile de mancare pe care le-am gatit. Pentru cei pentru care am taiat rondele de branzeturi fine si le-am asezat printre ochi samantzoshi de kiwi sau banane, am avut sentimente profunde, dar am stiut de la bun inceput c-am sa mor de suferinta. Au fost si cei carora le-am spus din prima ca nu stiu sa gatesc si ca restaurantul e locul meu preferat de pierzanie – a economiilor si siluetei: trecatorii…Dar cei pentru care am mintit si-am suferit, cei pentru care mi-am pus prietenele la treaba si la gatit, cei pentru care am indesat cozonacii cumparati in forme si delicatesurile gatite de altii la cuptor, pe-aceia da, i-am iubit infernal si total si amarnic.
Un singur barbat am iubit atat de cumplit, incat am simtit nevoia sa ucid pacalelile. De dragul lui, am invatat sa gatesc: mi-am suflecat manecile si-am trecut la truda fioroasa de-a ciopartzi ardei, ceapa, intru slava si asezarea in borcane a gustarii lui preferate: zacusca. Mi-am hartanit aratatorul cu cutitul. M-am ars, m-am oparit si am plans de durere […]. I-am asezat pe masa borcanul – trofeu. „Gusta, iubitul meu!”, l-am rugat. Dar tocmai atunci i-a sunat telefonul si mi-a facut semn, grabit, din spatele tigarii Benson, ca n-are timp acum de prostii. Si am plecat…( De ce’as mai fi ramas..?). ”

Fragmentul de mai sus este extras din Alice Nastase – „Dincolo de bine si dincoace de rau.Despre iubire”…Cred ca nu sunt singura care se regaseste in randurile de mai sus. Catre baieti: apreciati gesturile astea mici! In spatele lor, se ascund eforturi mari! 🙂