In noaptea de dupa noiembrie, era decembrie; desteptatorul pus pe podeaua camerei ei sunase si a fost iarna…

Si asta a fost prima toamna din studentie, prima toamna bucuresteana, prima toamna de socializare intensa dar si de singuritate profunda, prima toamna de fericire dupa multe altele distruse. Prima toamna pentru destule…
Cand am ajuns in Bucuresti la finalul lunii septembrie, am coborat din masina si m-a lovit un frig cumplit pentru perioada aceea, iar ploaia care tocmai incepuse nu ma incuraja deloc. Dupa cateva ore, am ramas doar eu cu Habiba singure in casa pustie, atat de singure, incat ne auzeam pana si ecourile batailor inimii ( da, eram foarte speriate). Nimic nu ne parea in regula, totul parca era asa de greu si de nou, dar intr-un sens infricosator.
Acum o jumatate de ora ne-am intors din oras razand in hohote, pe fundal ploios, evident. Parca imi parea ceva cunoscut, dar..mneeeah, prea putin. Cu toate ca afara este rece, nu mi-a fost frig 🙂 Caldura sufleteasca topeste mereu orice stare de disconfort. Ajunse acasa, Habiba s-a repezit sa faca o baita fierbinte. Eu ma chinui sa scriu acest articol, pentru ca mi-e foarte greu sa rezum tot ce mi s-a intamplat in toamna asta si chiar nu vreau sa pierd traditia bilantului. Insa ma mai bat si pe mine cuvintele cateodata…
Nu pot spune decat ca intamplarile fericite le-au compensat pe cele mai putin placute, care oricum nu au fost prea numeroase. Mai pot spune si ca noptile nedormite parca ma fac sa radiez si mai mult.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu mi’s un om fericit si as fi ingrata daca nu as recunoaste-o. Probleme personale? Toata lumea le are! Important este cum reusim fiecare sa trecem peste si mai ales pe cine avem alaturi de noi. Pentru ca in ciuda faptului ca nu am reusit sa savurez luna noiembrie asa cum mi-as fi dorit ( mda, a trecut pe langa mine cu 1000 de km pe ora ), cred mai „plina” sufleteste nu am fost niciodata. Expresia fetei mele v-ar lamuri…
Eu chiar sper ca ati avut o toamna frumoasa…pentru ca atunci cand mie imi este bine, ador sa vad oameni care impartasesc aceeasi stare ca si mine. Sper ca ati construit amintiri frumoase pe care le-ati adaugat colectiei de frunze uscate si zile incetosate; cand priviti in urma, e bine sa vedeti ceva, nu sa va uitati fix intr-un gol dureros…

De la Constanta, inapoi in Bucuresti. Nimic nu mai e ce a fost.
Am realizat ca oamenii imbatranesc ( da, am vazut asta tarziu…nu am observat acest proces pana acum pentru ca nu i-a afectat pe cei apropiati mie, cel putin nu atat de tare).
Am realizat ca distantele nu sunt niciodata atat de mari pe cum par. 4 ore nu conteaza cand dorul e de 4 ori mai mare.
Am realizat ca nu am lasat absolut nimic in urma. Nici macar familia. Merg alaturi de mine, reusesc sa tina pasul de la kilometrii departare, in timp ce altii obosesc dupa o distanta de doar cativa metri.
Am realizat ca am facut alegerile potrivite. Mai mult ca niciodata.
Am realizat ca nu mai suport linistea, singuratatea. Poate ca am stat prea mult cu gandurile mele pana acum ceva vreme. Mi-e mai bine cand le impart cu cineva. Share, share, share! 😆
Am realizat ca Bucuresti mi se potriveste ca o manusa. Constanta va fi „ACASA” doar de Craciun si de Paste.
Am realizat ca am crescut si ca lumea se ridica greu la nivelul meu. Sau poate e doar impresia aia pe care ti-o da viata de student :).

E ultima data cand va citesc si va scriu din Constanta. Maine la prima ora plec la Bucuresti si voi avea ceva de stat acolo…

E frumos, dar vorba aia, e grele! Si eu inca ma consider destul de norocoasa fatza de altii care sunt in aceeasi situatie cu mine. In primul rand, nu voi fi singura. Le am langa mine pe toate 3, pe Habiba chiar in casa, in pat langa mine :lol:. Pentru ca nu ne-a fost noua suficient sa locuim la 2 minute distanta una de alta si nu ne-au ajuns nici cei 8 ani petrecuti impreuna in aceeasi scoala/liceu. Suri si Blondis vor si si ele prin preajma, deci in concluzie, am in bratele cui sa alerg daca vreau sa plang, in spatele cui sa ma ascund daca mi-e teama si cu cine sa petrec si sa rad daca sunt fericita. Mai mult de atat nici nu pot sa imi doresc, indiferent daca sunt la mare sau la capitala, in sectorul 1 sau 6; Bucurestiul e mare, prietenia e imensa.
In al doilea rand, as fi ipocrita daca as spune ca o sa ma prapadesc de dorul de casa…nu are rost sa scriu aici informatii de jurnal ( pe care oricum nu il tin), dar eu nu las mai nimic in urma. Recunosc doar ca imi va lipsi enorm Constanta, locurile in care obisnuiam sa merg, casa si camera mea, tabieturile mele. Incerc sa ma consolez cu gandul ca ma voi acomoda imediat cu noua mea viata de studenta si cu faptul ca voi veni acasa de Craciun ( deci da, de anul asta o sa am si eu dreptul sa ma plang de frigul si de asteptarea din gara :lol:).
In al treilea rand, mie imi place Bucurestiul, mai frate! Stiu ca altii il detesta, nu il suporta…dar pe mine ma fascineaza! Stiu ca nu voi fi la fel de indragostita de un posibil cutremur care ar putea avea loc acolo sau de tot felul de manifestatii din cauza crizei. Trec peste minusuri, in speranta ca vor fi si mai multe plusuri decat imi imaginez eu.
Si in ultimul rand, voi avea propria mea casutza! 🙂 Fitze ar spune altii care au preferat caminul, confort si intimitate as spune eu. Vorba Habibei mele: dupa o zi friguroasa si obositoare, dupa ce ma intorc de la cursuri sau de la job si ma intalnesc cu un cunoscut in piata; daca ma intreaba ce fac, vreau sa raspund „Ma duc ACASA, imi fac ceva bun de mancare, imi pregatesc o baitza fierbinte si ma bag in pat cu o cana cu ceai fierbinte, pentru ca maine ma astepta o zi la fel de grea!”. Ma sperie varianta cu „Dupa shopping, ma duc la camin”. God, imi suna atat de glaciar… evident, e doar parerea mea! Stiu ca unii chiar isi doresc sa stea acolo. Doar ca eu ma vad facand curat in casa mea, invatand in casa mea, stand cu colegele de apartament in casa mea, dand petreceri in casa mea, suferind in casa mea, etc. Ati prins voi ideea…
Deci da, Ciocolatica isi ia zborul. Desi s-ar putea sa se prabuseasca de N ori pana la Bucuresti, din cauza bagajelor :lol:. Nu m-am jenat cu ele, sa stiti! Si pentru ca va mai dura ceva pana ma voi instala de tot, va spun ca e posibil sa reapar prin peisaj de-abia in weekend sau saptamana viitoare. Vor mai aparea 2 articole zilele viitoare, multumita mamei Grapefruits, care m-a invatat cum sa le programez. Asta asaaa, ca sa nu uitati de mine. Cu putin noroc, poate nimeresc si un internet cafe prin Militari :lol:. Tineti-mi pumnii, voi avea nevoie zilele astea!