Cu toate ca mademoisella a lipsit cam multicel de pe aici, noi tot o iubim. Am urmarit’o intens pe Facebook, ca de, daca nu a mai scris nimic, am facut si noi ce am putut sa vedem care mai este viata ei. Dar a revenit zilele astea si am primit’o cu bratele deschise, mai ales pentru azi este si ziua ei de nastere. La multi ani, Loo! :* La cat mai multa fericire si iubire, mamica. Sa auzim de tine numai de bine si sa ai un B’day party de milioane!
Si cum am zis eu ca invat sa gatesc ceva bun pana la urmatoarea zi de nastere, imi permit sa ii trimit sarbatoritei noastre pe cale virtuala o bucatica de tarta de mere. Eeeexact, tarta de mere! Si mi’a iesit delicioasa, cum nici eu nu ma asteptam! Recunosc, am gatit sub indrumarea sora’mii, initial nici nestiind ce. Nu am vrut sa mai dau inca un epic fail, asa ca zilele trecute cand am fost la ea, m’a invatat sa gatesc cate ceva. Si sunt sigura ca s’a prins ceva de mine! 🙂 Nu am inca pozele cu tarta ca sa vedeti ce frumoasa mi’a iesit, pt ca au fost facute cu telefonul unui prieten. Dar cum voi pune manutza pe ele, o sa le postez si aici, ca sa ma mandresc si eu.
Si ca sa vedeti ca am bagat bine la cap, o sa va scriu si reteta, mai simplificata. Intr’un castronel, amestecam unt, faina si zahar pana obtinem o coca. O bagam un pic la rece, ca sa se mai intareasca. Dupa ce o scoatem, o intindem intr’o tava ( sau castron, cum preferati si ce aveti) si o punem un pic la cuptor, pana capata o culoare aurie. Intre timp, luam 2 mere maricele si le taiem cubulete. Intr’o tigaie le caramelizam ( cu unt si zahar), apoi le punem peste blat. Bagam din nou la cuptor tava pentru 10-15 minute, apoi turnam o bezea, facuta din albus de ou si zahar. Si din nou la cuptor pana cand vedem ca se face ( se formeaza o crusta micutza deasupra bezelei). Eeeh, este ca v-am dat pe spate? :>
As vrea eu sa trimit si pe la Galati o tarta de mere, dar promit ca, daca o prind pe domnisoara Loo prin Bucuresti, nu scapa fara sa guste! Si nici nu o las sa plece fara sa stea cu mine la o barfa si un 3 in 1. Asa ca poftiti si voi de stati la rand s’o pupati pe sarbatorita, ca e dulce, dulce, dulce de tot. Happy B’day, honey! :*

A trebuit sa vina si 1 iunie ca sa’mi dau si eu seama ca nu mai sunt copil…Cu toate ca de vreo 2-3 ani incoace nu mai simt nici o emotie cand vine vorba de Ziua Copilului, am preferat sa cred ca o pot serba in continuare; pana azi.

Regret mult sfarsitul primaverii. Am fost mai linistita, mai fericita, mai odihnita si mai iubita decat stiu ca voi fi pe tot parcursul verii. In acelasi timp, vreau ca lucrurile sa isi vada de cursul lor, sa trec cat mai repede peste examen, emotii si admiteri si sa ma teleportez direct in luna august. Imposibil. De’asta plang cu un ochi pentru ca primavara s’a terminat si rad cu celalalt pentru ca a venit vara si stiu ca mai incolo multe griji se vor termina …
Stiu ca ma asteapta ditamai depresia, intrucat luna asta va trebui sa invatz pe branci. M’am eschivat eu pana acum, dar deja nu mai merge. Sunt pe ultima suta de metri. Afara este deja o vreme prea frumoasa ca sa stai inchis in dormitor sa invetzi ( indiferent daca e soare sau ploua caldutz)…Am mai trait experientza asta anul trecut cand am dat examenul Cambridge: in iunie, cand toata lumea mergea la plaja, eu faceam listening’uri si tot felul de scrisori in engleza. Am vrut sa trec peste cat mai repede; si am trecut…acum vreau acelasi lucru.
Fara nici o intentie de a repeta ritualul copilariei de 1 iunie, azi am trecut pe la Mc. Nu mai eram nici decum la fel de incantata ca acum 8-9 ani; eram foarte nervoasa ( venisem de la Academia de Politie) si lesinata de foame. Multi copii, multa galagie…am mancat repede si am plecat. De’abia afara cand ma aflam sub o umbrela impreuna cu sora’mea uitandu’ne cum ploua torential si masina noastra nu mai venea, am realizat ca au trecut anii :). Poate prea repede…de’abia acum am inteles ca o papusica de plastica primit de la Mc intr’una din datile cand mergeam de 2-3 ori pe an cu ai mei, nu ma mai face fericita…Acum nu ma mai gandesc cu ce jucarii sa mai ies maine afara, acum ma gandesc daca o sa iau examenele care imi pot decide viitorul. Nici nu stiu cand s’a complicat totul atat de tare…Nu stiu cand am inceput sa sufar dupa baieti sau sa ma topesc dupa ei, nu stiu cand am inceput sa iau scoala foarte in serios, nu stiu cand am inceput sa ma gandesc la job’uri si la bani. Pana acum parca o gandeau altii in locul meu…Era mai simplu cand aveam 10 ani si tata spunea „Lasa, ca o fac eu pe fiica’mea politista!”; acum am realizat ca el nu are nici o putere si daca vreau, trebuie sa ma fac singura politista.
Asa ma uitam si azi la copiii care treceau fericiti nevoie mare cu parintii lor pe strada. Copiii care stiu ca parintii ii pot proteja mereu, care se simt intangibili cand ii au pe tati langa ei si mereu linistiti cand mamele ii iau in bratze. Cred ca asta inseamna ca ai ajuns la maturitate: cand iti dai seama ca parintii nu mai pot face anumite lucruri pentru tine si ca esti pe picioarele tale. Si daca vrei sa te descurci, trebuie sa iei asta ca atare…Dar am sa ma simt mereu pustoaica atunci cand, din diferite motive, o sa cad si o sa sangerez si o sa fug la mama sau la prietenele mele ca sa ma panseze si sa ma tzina in bratze 🙂 Stiu ca ziua a trecut, dar niciodata nu e prea tarziu: la multi ani tuturor sufletelor de copii!!! Pentru parintii vostrii veti ramane mereu pustani 🙂

P.S: toata lumea prezenta obligatorie la Machiaveliq…astazi este ziulica lui de nastere si trebuie sa’l pupam si sa-i uram toate cele bune! 🙂

Ok, dupa lupte seculare ce au durat luni de zile, m-am dus in sfarsit la sala 🙂 nu pentru ca as avea cine stie ce nevoie, ci pentru a indeplini dorintza tatalui meu, care vrea sa incerc la Academia de Politie. In afara de faptul ca nu aud nici o chemare dinspre asa ceva, ba chiar as putea spune ca sunt surda si oarba cand vine vorba de politzisti, am zis sa las de la mine si sa incep pregatirea fizica ( aia teoretica mai merge cum-necum). Dar degeaba las eu de la mine, daca nu lasa si corpul meu 😆
M-am rugat de 2 luni de a mea sora sa vina cu mine la sala si a tot dat’o de perete. Evident ca daca mi-ar spune si mie o nebuna sa merg de 5 ori pe saptamana sa transpir ca un porc as spune PAS! Dar dupa ceva timp, m-am decis sa merg singura. Ieri cand am fost sa-mi fac abonamentul, de-abia mai nimeream iesirea, fiind cu gatul intors catre niste baietzi care nu erau nici atarnatzi dar nici pachete de muschi 🙂 ci doar asha, un pic creionatzi…stiu fetele la ce ma refer. Si de-abia asteptam ziua de azi …
Eh, acuma… plec eu pe la 11 la sala si am pretentzia sa imi iau un antrenor personal, ca ce mama naibii, doar nu cunosc locul si aparatele. In plus, nu am mai facut efort de la sfarsitul verii incoace, asa ca m-am gandit sa o iau ushor si sa nu fac de capul meu. Doar ca pe la 12 jumate cand am plecat, eram atat de distrusa, incat am asteptat in fatza salii sa vina un taxi si sa ma duca acasa, adica la 2 statii distantza 😆 Antrenorul, oricat de dragutz si de bun in draci ar fi fost, tot m-a facut sa vad dublu dupa nu stiu cate serii la aparatele de fortza. Si cand ma gandesc ca peste cateva saptamani vrea sa ma puna si la regiiiim 😦 unde era vremea aia cand faceam 5 serii a cate 20 de patratzele de ciocolata si niste Cola in pauze…?:-< Apuse au fost…