Privind inapoi catre septembrie am constatat ca s-au terminat multe povesti. Evident, sfarsiturile aduc lacrimi. Ai impresia ca ramai singur, ca se prabusesc sentimente zidite de ani de zile in sufletul tau..si asta in doar cateva zile. Dar privind inainte, parca nu mai doare atat de tare cum eram obisnuita. Ori nu mai simt eu, ori inimioara mea a invatat sa cante „vesnica pomenire!”. Chiar si asa, astazi totul se leaga de tine, dar parca nimic de noi doi. Cafelele din diminetile de septembrie sunt unice, dar nu cred ca le vom mai bea vreodata impreuna…poate doar daca destinul ar fi chiar nesimtit!

Privind inapoi catre septembrie am constatat ca m-am lamentat prea mult, ca sunt mai puternica decat ma asteptam. Ori nu mai sunt eu, ori, culmea, chiar am invatat din greselile mele. Si asta chiar ar fi o premiera! Dar privind inainte, stiu ca am atatea de vazut, de auzit si de simtit, incat ma incearca un sentiment de curiozitate dar si de panica. Ambele sunt trecatoare. Cafelele din diminetile de septembrie sunt unice, dar cred ca de-acum incolo, cel putin pentru cateva luni, le voi bea fara zahar. E bine sa nu incercam sa indulcim chiar totul!

Privind inapoi catre septembrie am constatat ca sunt hotarata sa fiu fericita cu orice pret; nu spun ca as fi fost trista pana acum, dar…intelegeti voi ce vreti sa spun. Ori nu mai sunt eu, ori chiar am invatat ca daca tot mi se ofera sansa de a incepe intr-un fel sau altul o viata noua, trebuie sa profit de ea. Dar privind inainte, stiu ca fericirea nu ma lovi pe trecerea de pietoni. Eventual ma va baga in coma de durere inainte sa mi se arate. Cafelele din diminetile de septembrie sunt unice, dar cred ca a sosit vremea sa le beau cu o alta atitudine si cu altcineva langa mine!

P.S: e joi!!!! 🙂

Reclame

V’am avertizat ca o sa cam trag chiulul de pe blog si ma tzin de cuvant :”>. Observ totusi ca nu sunt singura, ca multi probabil sunt cu examene, unii poate sunt in vacantza sau pur si simplu vremea frumoasa i-a ridicat din fatza calculatorului si i-a scos la plimbare :). Daca lumea se distreaza, eu ma bucur. Doar e vara, ce mama naibii!!!
Sincera sa fiu, cu toate ca in mai putin de 2 saptamani incep si eu bacul, nu stau 20 din 24 cu ochii in carti :lol:. Mi-am spus ca am invatat destul in tot liceul, ca note mari oricum o sa iau, ca se mai si aranjeaza unele chestii si ca nu are rost sa ma consum degeaba. Mai bine invatz din greu pentru admitere…si am inceput deja sa citesc la filosofie pe plaja :lol:. Un caiet, o zona linistita, ulei pe spate, Cola rece in geanta si un telefon ca sa nu fiu chiar rupta de lume…cand mi se face cald, intru un pic in mare ca sa ma racoresc dupa care ma pot apuca iar de treaba. Sa stiiti ca functioneaza si e o metoda de invatat foarte relaxanta.
Dar lasand la o parte examenele si caldura, trec printr’o perioada foarte ciudata ( sunt sigura ca stiti si voi despre ce vorbesc, desi poate unii n-ati constientizat la momentul respectiv). Ma gandesc ca…nu mai sunt eleva, am terminat liceul deja. Dar nici studenta nu sunt inca, mai am de sustinut o admitere, mai am de mancat pana ma vad la facultate. In concluzie, cum naiba ma pot numi eu acum?! Nu sunt nici laie, nici balaie… ma simt a nimanui, ma simt ca intre ciocan si nicovala, nici la bar nici la spital, intre munte si campie, ca intre doua ape. Si pentru o persoana care pana acum a avut scorpuri destul de bine definite in viatza, e straniu sa nu se poata eticheta in nici un fel din punctul asta de vedere…
Paco de Lucia – „Entre dos Aguas” este pe repeat de cateva zile bune, de cand am starea asta si presimt ca o sa ramana in lista mea cel putzin pentru tot restul verii :). Din mai multe puncte de vedere… am terminat o etapa foarte importanta, urmeaza alta si mai si, dar momentan sunt in cumpana. Am prietene care vor schimbari radicale vara asta, care vor sa marcheze sfarsitul a ceva si inceputul a altceva, dar nu stiu cate realizeaza perioada asta de cateva luni in care suntem efectiv in aer.
All in all, eu sper sa va placa melodia :). Dati drumul la muzica, facetzi’va un 3 in 1 cu gheatza si odihniti’va… stim cu totii ca se anuntza o vara nebuna, nebuna de tot! :>

A trebuit sa vina si 1 iunie ca sa’mi dau si eu seama ca nu mai sunt copil…Cu toate ca de vreo 2-3 ani incoace nu mai simt nici o emotie cand vine vorba de Ziua Copilului, am preferat sa cred ca o pot serba in continuare; pana azi.

Regret mult sfarsitul primaverii. Am fost mai linistita, mai fericita, mai odihnita si mai iubita decat stiu ca voi fi pe tot parcursul verii. In acelasi timp, vreau ca lucrurile sa isi vada de cursul lor, sa trec cat mai repede peste examen, emotii si admiteri si sa ma teleportez direct in luna august. Imposibil. De’asta plang cu un ochi pentru ca primavara s’a terminat si rad cu celalalt pentru ca a venit vara si stiu ca mai incolo multe griji se vor termina …
Stiu ca ma asteapta ditamai depresia, intrucat luna asta va trebui sa invatz pe branci. M’am eschivat eu pana acum, dar deja nu mai merge. Sunt pe ultima suta de metri. Afara este deja o vreme prea frumoasa ca sa stai inchis in dormitor sa invetzi ( indiferent daca e soare sau ploua caldutz)…Am mai trait experientza asta anul trecut cand am dat examenul Cambridge: in iunie, cand toata lumea mergea la plaja, eu faceam listening’uri si tot felul de scrisori in engleza. Am vrut sa trec peste cat mai repede; si am trecut…acum vreau acelasi lucru.
Fara nici o intentie de a repeta ritualul copilariei de 1 iunie, azi am trecut pe la Mc. Nu mai eram nici decum la fel de incantata ca acum 8-9 ani; eram foarte nervoasa ( venisem de la Academia de Politie) si lesinata de foame. Multi copii, multa galagie…am mancat repede si am plecat. De’abia afara cand ma aflam sub o umbrela impreuna cu sora’mea uitandu’ne cum ploua torential si masina noastra nu mai venea, am realizat ca au trecut anii :). Poate prea repede…de’abia acum am inteles ca o papusica de plastica primit de la Mc intr’una din datile cand mergeam de 2-3 ori pe an cu ai mei, nu ma mai face fericita…Acum nu ma mai gandesc cu ce jucarii sa mai ies maine afara, acum ma gandesc daca o sa iau examenele care imi pot decide viitorul. Nici nu stiu cand s’a complicat totul atat de tare…Nu stiu cand am inceput sa sufar dupa baieti sau sa ma topesc dupa ei, nu stiu cand am inceput sa iau scoala foarte in serios, nu stiu cand am inceput sa ma gandesc la job’uri si la bani. Pana acum parca o gandeau altii in locul meu…Era mai simplu cand aveam 10 ani si tata spunea „Lasa, ca o fac eu pe fiica’mea politista!”; acum am realizat ca el nu are nici o putere si daca vreau, trebuie sa ma fac singura politista.
Asa ma uitam si azi la copiii care treceau fericiti nevoie mare cu parintii lor pe strada. Copiii care stiu ca parintii ii pot proteja mereu, care se simt intangibili cand ii au pe tati langa ei si mereu linistiti cand mamele ii iau in bratze. Cred ca asta inseamna ca ai ajuns la maturitate: cand iti dai seama ca parintii nu mai pot face anumite lucruri pentru tine si ca esti pe picioarele tale. Si daca vrei sa te descurci, trebuie sa iei asta ca atare…Dar am sa ma simt mereu pustoaica atunci cand, din diferite motive, o sa cad si o sa sangerez si o sa fug la mama sau la prietenele mele ca sa ma panseze si sa ma tzina in bratze 🙂 Stiu ca ziua a trecut, dar niciodata nu e prea tarziu: la multi ani tuturor sufletelor de copii!!! Pentru parintii vostrii veti ramane mereu pustani 🙂

P.S: toata lumea prezenta obligatorie la Machiaveliq…astazi este ziulica lui de nastere si trebuie sa’l pupam si sa-i uram toate cele bune! 🙂