Da, sunt sigura ca ati aflat deja cu totii: Adrian Paunescu a murit. Era de asteptat, cred eu. Adica inca de acum o saptamana se simtea rau, a fost internat… Inevitabilul nu a mai putut fi amanat prea mult.
Mi s-a intamplat ceva foarte straniu: de fiecare data cand am facut drumul Bucuresti-Constanta sau invers a murit cineva. Asta-vara cand am fost sa imi depun dosarul pentru facultate, cum am urcat in autocar, am auzit la radio ca Madalina Manole s-a sinucis. Pe moment eram prea disperata sa am toate documentele la mine, dar de-abia dupa am inceput sa realizez gravitatea situatiei.
Astazi aflu de moartea lui Paunescu. Primul gand care mi-a trecut prin minte a fost „Fuck, iar vuieste media de nu stiu ce ipoteze, concluzii, reportaje pe tema asta!”. Nu vi se pare ca aveti si voi un deja-vu? Serios, aproximativ aceeasi chestie se intampla de fiecare data cand moare cate un personaj destul de important, dar uitat de lume.
Eu nu il consider pe Adrian Paunescu un mare poet. Nu. Pentru mine a fost politician. Nu prea se pupa aceste doua meserii, zic eu. I-am rasfoit poeziile in seara asta ca sa nu mor proasta. Da, pana acum am citit doar cateva versuri de ale sale. Da, a fost nevoie sa se intample aceasta nenorocire ca sa le citesc si eu cap-coada. Da, stiu, e foarte urat din partea mea. Da, sunt sigura ca in urmatoarele ore vor aparea la statusuri cuvinte de-ale sale. Nu, nu suport asa ceva. Nu, nu sunt fana a lui Adrian Paunescu. Nu, nu am nimic cu el, nu am fost niciodata interesata de ceea ce face, poate a fost un om bun sau nu. Nu, nu ma innebuneste activitatea sa literara; cateva expresii m-au facut sa deschid mai bine ochii si atat. Insa ultima sa poezie scrisa pe patul de spital m-a impresionat profund, m-a cutremurat intr-un hal fara de hal…M-a pus pe ganduri, ma face sa imi pun intrebari. Pentru asta am sa il retin si am sa spun „Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”

De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!.

Reclame

Obisnuiesc sa scriu cate un bilant la fiecare final de luna sau/si de anotimp. Mai mult pentru ca imi place sa vad cum arata noutatile din viata mea sub forma de cuvinte. Imi place sa cred ca totul evolueaza, dar nu e mereu asa.
Am suferit luna aceasta cea mai mare dezamagire de pana acum. Din fericire nu este legata strict de persoana mea… mie nu imi place sa nu pic bine in ochii mei. Nu vreau sa detaliez pentru ca o sa aud din partea unora si a altora ca iar m-am apucat de scris in jurnal. Desi pot sa jur ca nu mi s-a intamplat doar mie…Am invatat si eu ca prieteniile se distrug. Mi-a luat ceva timp pana sa ma prind, stiu. Si da frate, chiar si alea de 5, 10, 14 ani. Se duc dracului atat de usor…in 5, 10, 14 zile. Intr-o luna sunt deja incinerate arhive intregi de amintiri…Poate voi stiti mai bine decat mine si poate sunt penibila pentru ca nu vin cu nimic nou sub soare. Dar e prima data cand sufar dupa asa ceva. Prima data mereu doare, indiferent despre ce e vorba – asa imi spunea un fost prieten.
Chiar acum imi vin in minte mai multe citate despre prietenie. La toate le gasesc cate un „dar”, caci imi pare ca au exceptii. Multe nici nu mi se par pe bune. Mi se pare un fake ceea ce credeam, sustineam, strigam sus si tare acum cateva luni. Scria Grapefruits acum ceva timp ceva al naibii de interesant peste care am dat exact acum 10 minute…„Fiecare om ar trebui sa aiba un cimitir personal respectabil in care sa poata ingropa greselile prietenilor lui” ( Mark Twain) DAR „vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare dinaintea unui mormant nu mai are nici un sens!” (Jorge L.Borges). Mda, speechless…
Asta nu e un articol in care ma plang. Au mai scris si altii despre dezamagiri, despre prieteni pierduti etc. Si nu vreau sa se creada ca Bucurestiul distruge relatii, ca este un monstru social. Mai le si incheaga. Dar cred ca rolul sau cel mai important este de a le testa. Nu e vina orasului ca oamenii mai pica, ca sentimentele mai mor. Macar sa se odihneasca in pace…