Am ajuns la simpla concluzie ca perioadele de egoism ne fac bine (chestia e a dracu’ de subiectiva, deci puteti sa fiti de acord cu mine sau sa-mi spuneti ca sunt idioata; accept orice varianta). Cel putin, la mine incep sa se vada efectele si sunt sigura ca vor fi si mai evidente peste cateva saptamani sau luni.
Nu mai vreau sa ajut pe toata lumea; refuz! Cand am facut-o, ori nu am auzit nici un “multumesc”, ori nu am avut parte de pic de respect sau o farama de consideratie. Asa ca, de ce efortul? N-am sa pot niciodata insa sa renunt la voluntariat…insa de Mama Ranitilor mi s-a taiat!
Am trecut si de faza cu “banii nu pot cumpara fericirea”. As baga replica aia cu “ o cumpara deja facuta” ,dar deja e un cliseu si suna prea a pitzipoanca de New York. Nu generalizez, dar haideti sa fim seriosi: banii conteaza al naibii de mult! Am pus mereu iubirea fatza de un baiat inaintea pasiunii monetare si nu am sfarsit bine. Nu. Acum stiu ce sa aleg dintre bani si dragoste…cel putin pentru moment. Si cred ca banuiti si voi raspunsul meu. Va spun ca voi urla din toti plamanii “MAKE LOVE, NOT MONEY!” doar atunci cand voi avea casa si masina mea, un job stabil si un salariu nesimtit. Pentru ca nu prea ai voce sa faci declaratii amoroase cand te trezesti cu o durere de gat de la curentul care se produce intre buzunarul si portofelul gol. Hai sa recunoastem, pe bune! A nu se intelege totusi ca sustin materialismul, pentru ca imi provoaca sila. Cred doar ca ar trebui sa spunem lucrurilor pe nume.
Vreau sa ma gandesc mai mult la mine, la viata mea, la planurile mele. Va sugerez sa faceti acelasi lucru, indiferent daca ati inceput scoala, liceul, facultatea, masterul sau daca va stresati la acelasi job nenorocit. Daca nu ne gandim noi la propriile noastre nevoi si sentimente, atunci cine? 🙂
Da, sunt egoista. Si mi-a trebuit foarte mult timp ca sa ajung asa. Pentru ca sunt proasta de buna. Mi s-au umplut N pahare si sticle si butoaie pana sa zic STOP!.Stiu ca faza asta de “Choco este inceputul, cuprinsul si finalul in orice” imi va trece destul de repede. Nu sunt suficient de scorpie ca sa raman toata viata mea atat de egocentrista. Dar incerc sa ma bucur de perioada asta de “ nu dau 2 bani pe altii, pentru ca nu vreau si nici nu-i am!”. Si va spun sincer…MI-E BINE! Cu toata plecarea de acasa, treaba, cursurile, plimbatul si grija pentru ziua de maine, E BINE sa ma gandesc numai la sufletul meu si nu la al nu stiu carui nesimtit caruia nu ii pasa, care nu stie sa salute sau sa sune. Si sufletul meu va suna ocupat exact cand se va astepta mai putin! 🙂

Reclame

Imi spunea aseara Stefan ca ar trebui sa ma inspir si mai mult din realitate atunci cand scriu articole. Sa urmaresc lumea pe strada, sa fiu atenta la unele evenimente si persoane din jurul meu si sa povestesc despre asta.
Cred ca ziua de azi este semnul ala de carte care marcheaza inceputul capitolului de toamna: vreme mohorata, innorat, destul de rece. Vara priveste cu un ochi catre noi, mai da din gene, dar e deja cu un picior in prag. Poate din cauza asta sau poate nu, in dimineatza asta cand am iesit doar pentru o ora din casa, am observat multi oameni tristi, ingrijorati, aparent nefericiti.
E una din zilele alea in care mi s’a intamplat sa vad nu doar o singura persoana pe strada gata sa izbucneasca in lacrimi. Langa o patiserie din Tomis 3, statea pe ciment o batranica. I’am intins din reflex 1 leu si am observat cum s’a uitat lung la mine, si’a sters cateva lacrimi cu o batista murdara si mi’a spus „Sarut’mana, domnisoara!”. M-a cutremurat…nu ma consider atat de demna de respectul ei. Mai degraba invers.
In autobuz, in drum spre casa, imi plimb lenesa privirea de la geam catre calatori. Pe un scaun in fatza mea statea o mamica tanara ( maxim 25 de ani), o femeie simpla, modesta, poate chiar saraca, cu o fetita blondina in brate, care se uita foarte fascinata la masinile ce treceau. Mamica isi facea de lucru cu parul copilei, in timp ce isi tragea nasul. Se intorcea cu capul in alta parte ca sa nu i se vada ochii inlacrimati atunci cand fetita ii arata ” uite, mami, urca un bebe!”.
Cand ajung pe langa bloc, ma gandesc sa ma duc sa aprind o lumanare. Nu am mai fost de mult si e cazul…am nevoie sa ma simt linistita si usurata…cel putin, daca nu acum, mai incolo sigur. La poarta bisericii, trec incet pe langa o femeie mai in varsta care programa o inmormantare impreuna cu parintele; ii murise sotul si luni urmeaza sa’l ingroape. Era palida, avea cearcane adanci si contrar celorlalte femei, avea ochii uscati. Avea baticul negru tras pana pe ochi si imediat cum termina o propozitie, isi acoperea gura cu o batista, ca si cum si-ar inabusi constant un tipat de durere…
Da, azi e o zi trista pentru multa lume. Nu stiu daca e o regula generala, dar aparent…ma rog…si eu am o zi foarte grea. La fel vor si si urmatoarele.

Am primit cutremuratoarea veste ca Paul Iruc a murit… sunt socata de o ora incoace cand ma gandesc ca, profesorul meu de limba si literatura romana din liceu, nu mai este… cand ma gandesc ca, un doctor, un scriitor…pur si simplu, nu mai este! Ca omul Paul Iruc s-a dus…
Cu bune, cu rele, pot afirma fara indoiala ca a fost si este MARE! Avea o cultura generala impresionanta ( generala?! of.. nu stiu daca era domeniu umanist pe care sa nu-l cunoasca), un stil de a preda unic si a avut tot respectul meu si nu cred ca gresesc daca spun ca in general, al nostru. Nu imi aduc aminte sa fi fost vreodata galagie la ora lui, sa ne fi dat teme peste teme sau sa ne fi facut rau… Ne-a tinut de atatea ori lectii de viata incat pana si acum imi rasuna in urechi cuvintele sale. Poate ar fi mandru daca ar sti ca cel putin de unii s-au lipit toate sfaturile si invataturile sale, daca ar sti ca unii au invatat sa citeasca practic de la el, daca ar sti ca am rasfoit aproape fiecare carte din care el ne dadea cate un citat. La fel de mandru cum am fost si eu cand a obtinut diploma de doctor honoris causa in limba romana sau cand am mers la lansarea primei si singurei sale carti din pacate – ” Eminescu si devenirea poeziei europene moderne”, la care stiu ca a lucrat enorm si care da, a fost foarte apreciata. Si mai stiu si ca lucra la inca 2 carti – una despre opera lui Nichita Stanescu si alta despre „Lumea ca prostie” ( pe care cu totii o asteptam nerabdatori). Nu stiu ce se va intampla cu ele…
A fost un om de o sensibilitate profunda, extraordinar de inteligent si de bland totodata. Ne spunea ca numai oamenii prosti sunt rai..si avea dreptate. Am fost ultima lui clasa la care a tinut si ne-a aratat asta; ne-a ajutat enorm, cat a putut. Si daca nu am stiut sa apreciem, a fost vina noastra. Deschidem mereu ochii prea tarziu, doar cand se intampla lucruri triste de genul.
Nu stiu cand e inmormantarea, dar am sa las orice cand voi afla si am sa merg. Si nici cuvintele nu mi se gasesc prea bine, daca domnul profesor m-ar vedea in ce hal ma balbai nu m-ar recunoaste..
Stiti cum e? Haideti sa spunem pe bune! Oamenii mari sunt apreciati numai dupa ce mor. In timpul vietii avem grija sa ii blamam, sa le aducem tot felul de acuzatii si sa-i barfim. Procedam cu ei asa cum facem si cu fericirea: cand o avem, nu stim sa tinem la ea. Cand o pierdem, incepem sa regretam. Eu sper ca macar acum unii care l-au judecat prea aspru sa realizeze ca nici lui nu i-a fost usor. Dimpotriva…fiind eleva lui, stiu eu mai bine cat s-a chinuit; mie si colegilor mei ne spunea ce il durea. Si mai sper ca munca sa ii fie apreciata pe viitor si mai mult decat in prezent. Isi merita un loc de cinste printre scriitorii nostri, printre oamenii cu suflet dintre noi.

„Cu cea mai profunda consideratie, pentru Dana”. Asta a fost dedicatia pe care mi-a scris-o pe prima pagina a cartii sale. Cu cea mai profunda consideratie si pentru domnevoastra, domn profesor! Odihniti-va in pace…unii nu va vor uita…dar mai presus decat orice, nu vor uita invataturile pe care le-ati daruit…

Igaveuponlife are un articol foarte simpaticutz in care ne lamureste el care este treaba cu barbatzii care fac ca toti dracii cand vad pe strada cate o femeie frumushica (sau nu). Mi-a placut atat de mult ceea ce a scris, incat a intrat imediat la blogroll si am sa mai trec pe la el, mai ales ca e scopion de-al meu 😀
Revenind la ce spuneam mai devreme, Igaveuponlife spune ca barbatii ne fluiera sau ne claxoneaza pentru ca efectiv sunt in pana de idei si ca altfel nu prea stiu cum sa se bage in seama. El a fost dulcic asa, mai ales prin exprimarea de la sfarsit in care face gesturi disperate de afirmare (daca am sa aud pe strada un baiat care imi striga „Heello!!Hello!!Aici sunt! Nu ma vezi?” o sa ma umfle rasul si am sa-l consider mai mult decat sweet!). Doar ca…ma, eu n-am vazut un singur baiat dulcic care sa strige dupa mine pe strada! Si credeti-ma, nu e nici o tentativa de lauda, dar mi se intampla chestia asta zilnic! Prima data cand il aud pe unul ca ma pasaie, trec zambind si scotzand sanii la inaintare: asta a fost confirmarea ca azi arat la naibii de bine! Al doilea care miorlaie ceva imi arata ca sunt in forma azi si apreciez complimentul.Dar deja de la al treilea in sus devin stresata si traversez strada bagandu-mi si scotandu-mi ce nu am, chiar daca nu e frumos.

Ma, stiti care e faza? Noi am vrea sa fim admirate de baieti dragutzi si de treaba, dar faza e ca nici un baiat respectabil sau cu ceva bun simtz nu zbiara dupa o fata pe strada, indiferent cat de buna ar fi aia! In cel mai extrem caz, tipu’ cauta o baie imediat ca sa se…elibereze sau isi infraneaza dorintza de a spune ceva, multumindu-se doar cu a privi si a le spune prietenilor lui ce i-ar face brunetei care doar ce a trecut. Iiiiinsa, astea sunt cazurile fericite…de obicei, cu noi se baga in seama tzaranii, tziganii, manelistii, muncitorii sau orice clasa sociala cu care clar nu vrem sa avem de-a face!
Mie mi se intampla de fiecare data cand ma duc la sala sa dau peste niste muncitori care lucreaza in apropiere la nu stiu ce constructie. De fiecare data, DAR DE FIECARE DATA, se gasesc cel putzin 2-3 care sa se opreasca in loc ( asta daca nu cumva o fac toti) si sa inceapa cu „pssst, miaaau, frumoasoooo, ahh!”. Evident ca nu raspund si merg inainte in treaba mea. Eh, daca nu ii bag in seama, imediat din frumoasa ma transform in „faa curva dracu’!! fitzooo! zdreantza naibii!”. De ce…? 🙂
Bai, la ce va asteptati?! Sa ne lasam agatzate pe strada?! Avem si noi mandria noastra dar de cele mai multe ori, pretentziile noastre! Ce vretzi sa facem?! Sa ne oprim din ceea ce facem, sa va multumim pt faptul ca va curg ochii in gura dupa noi si dupa sa sarim in primul boschete cu voi?! Nu merge asa…asta pt ca repet: de obicei, baietzii atragatori si cu ceva creier, nu se preteaza la agatzamente de-astea ieftine! Daca am sa vad vreodata un baiat care imi inspira ceva, jur ca am sa ma opresc si am sa-i dau macar numarul meu de telefon ca sa vorbim 2-3 chestii la o cafea! 🙂