Da, sunt sigura ca ati aflat deja cu totii: Adrian Paunescu a murit. Era de asteptat, cred eu. Adica inca de acum o saptamana se simtea rau, a fost internat… Inevitabilul nu a mai putut fi amanat prea mult.
Mi s-a intamplat ceva foarte straniu: de fiecare data cand am facut drumul Bucuresti-Constanta sau invers a murit cineva. Asta-vara cand am fost sa imi depun dosarul pentru facultate, cum am urcat in autocar, am auzit la radio ca Madalina Manole s-a sinucis. Pe moment eram prea disperata sa am toate documentele la mine, dar de-abia dupa am inceput sa realizez gravitatea situatiei.
Astazi aflu de moartea lui Paunescu. Primul gand care mi-a trecut prin minte a fost „Fuck, iar vuieste media de nu stiu ce ipoteze, concluzii, reportaje pe tema asta!”. Nu vi se pare ca aveti si voi un deja-vu? Serios, aproximativ aceeasi chestie se intampla de fiecare data cand moare cate un personaj destul de important, dar uitat de lume.
Eu nu il consider pe Adrian Paunescu un mare poet. Nu. Pentru mine a fost politician. Nu prea se pupa aceste doua meserii, zic eu. I-am rasfoit poeziile in seara asta ca sa nu mor proasta. Da, pana acum am citit doar cateva versuri de ale sale. Da, a fost nevoie sa se intample aceasta nenorocire ca sa le citesc si eu cap-coada. Da, stiu, e foarte urat din partea mea. Da, sunt sigura ca in urmatoarele ore vor aparea la statusuri cuvinte de-ale sale. Nu, nu suport asa ceva. Nu, nu sunt fana a lui Adrian Paunescu. Nu, nu am nimic cu el, nu am fost niciodata interesata de ceea ce face, poate a fost un om bun sau nu. Nu, nu ma innebuneste activitatea sa literara; cateva expresii m-au facut sa deschid mai bine ochii si atat. Insa ultima sa poezie scrisa pe patul de spital m-a impresionat profund, m-a cutremurat intr-un hal fara de hal…M-a pus pe ganduri, ma face sa imi pun intrebari. Pentru asta am sa il retin si am sa spun „Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”

De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!.

Reclame

Ma gandeam de mult ca ar fi timpul sa promovez persoana care sta in spatele fotografiilor mele. Pentru ca dincolo de comentariile pozitive de pe Facebook sau de pe blog, numai noi stim povestile fiecarei sedinte foto. Si la ora actuala sigur nu m-as fi laudat cu un fel…eh, sa ii spunem „book”, daca nu ar fi fost Habiba.
Tot incerc sa o conving sa faca un job part-time din asta. Stiti voi, fotograf de nunti, botezuri, majorate. As putea fi ca un PR pentru ea, doar ce mama naibii, meseria asta mi-am si ales-o, nu? 🙂 Dar nu e sigura daca vrea asta… Ea stie ca mai are foarte multe de invatat, dar eu stiu si ca o sa aiba timp. Mai tind sa cred si ca vrea sa pastreze fotografia ca pe un hobby pentru inimioara ei, ca nu doreste sa transforme aceasta pasiune in bancnote. Apreciez enorm lucrul asta, in contextul zilelor noastre in care romanii incearca sa scoata bani si din piatra seaca. Cred ca ea nu vrea sa ramana cu sufletul sec…
Am tot indemnat-o sa isi faca un site special in care sa posteze fotografiile ei ( pe langa conturile mele de facebook si chiar hi5 cand imi mai aduc aminte, care sunt pline cu poze facute de ea). Minunea s-a intamplat acum o saptamana sau doua, dar am preferat sa las sa treaca putin timp ca sa se hotarasca tot ce vrea sa ne arate. Si credeti-ma, are ce! Nu vreau sa va inchipuiti ca fac asta pentru a-mi promova mie imaginea ( ma veti recunoaste in mai mult de jumatate din creatiile ei). Nu. Doar ca sunt modelul pe care ea experimenteaza tot felul de lucruri, pe care ea o sa puna in practic orice detaliu invatat. Sunt modelul care o sa spuna mereu cu mandrie ca fotografa ei este Korina Inoubliable si o voi obliga mereu sa se semneze pe orice poza care ii apartine!
P.S: sa nu uitam de adresa ei pe Deviant.





–––––––––––––––––––––––

Inca de la inceput am stiut ca Andrei nu ma va dezamagi. Pana si numele lui imi inspira ceva, iar primele lui poezii promiteau mult. I-am spus asta. I-am spus sa fie mandru de el si sa nu isi doreasca altceva. Ma bucur ca i-a iesit. Mai mult decat va inchipuiti…
Am avut ocazia sa urmaresc evolutia sa literara de la poezii care exprima mai putin la unele care ori m-au cutremurat ori m-au pus pe ganduri. Si de multe ori i-am spus ca are talent, de la fel de multe ori colegii de blogosfera i-au spus ca ar trebui sa publice o carte. Isi dorea si el asta. Si se pare ca a reusit intr-un fel sau altul. Volumul nu ii apartine in totalitate, dar aici se regasesc multe dintre gandurile sale.
De ce este atat de big deal si pentru mine…? Pentru ca il inteleg. Pentru ca visul meu de ani de zile este sa devin scriitoare, sa imi public poeziile. Nu am reusit. Din diferite motive, care sper sa dispara pe viitor. Niciodata nu e prea tarziu, dar sper ca vreodata sa vina cat mai repede…
Vreau sa il felicit din suflet pentru realizarea lui, care sunt singura ca i-a adus o satisfactie sufleteasca si o bucurie enorma. Si vreau sa stiti ca asa arata cartea, daca dati de ea prin librarii, nu ezitati s-o rasfoiti. Va zice Chocolate ca o sa va placa! 🙂