Dar toata lumea cauta refugii. Fara exceptie. Pana si cel mai puternic om, pana si cel mai miserupist. Pentru ca refugiile sunt ca niste poduri catre zile mai bune, catre momente mai fericite. Cateodata ne oprim chiar la jumatate drumului, scandurile scartaie serios, ne uitam inapoi – numai cenusa, ne uitam in jos – parca ni se face rau, ne uitam inainte – mai e ceva, dar se vede o luminita la capat.
Da, toata lumea cauta refugii. Cel mai adesea, in familie, in prieteni. Ne este frica uneori sa ramanem singuri cu gandurile noastre. Stand cu persoanele mai apropiate, iesind la aer, parca mai uitam, parca gasim solutii, parca ne face bine un ” hai la mine la cafea ca sa mai vorbim” sau „nu iti face griji, nu esti singur!”. Nici nu ne dam seama de efectele cuvintelor; deseori preferam sa nu vorbim, sa nu ascultam. Cautam refugii in noi insine. Dar asta e calea cea mai grea, zic eu. Cum spunea un filosof al carui nume imi scapa din varii motive, este greu sa ai o discutie cu tine insati. Este greu sa te si asculti, sa iti si raspunzi in acelasi timp.
Altii cauta refugii in pasiuni, hobby’uri. Obisnuiam sa citesc si cate 2 carti pe noapte, numai sa nu pun capul pe perna si sa incep sa ma gandesc la lucruri care sa ma intristeze. Oamenii ambitiosi se refugiaza si in munca, in activitati de tot felul. Functioneaza. Interesul pentru altceva, dedicarea pentru un proiect, oboseala care rezulta din urma muncii sunt in stare sa combata inceputul de depresie. Cateodata alegem si mancarea (dulciurile in exces) ca sa ne consolam. Sau dimpotriva, starea noastra emotionala ne afecteaza atat de mult incat ni se taie orice pofta de mancare. Nu stiu sa spun daca e buna prima varianta sau a doua, in ceea ce priveste apetitul.
Da, toata lumea cauta refugii… in bratele celei mai bune prietene, in mijlocul unui centru comercial printre haine, la birou, etc. Nu vad solutii in schimb in betiile repetate si in droguri. O pastila atat de mica nu va putea rezolva niciodata o problema atat de mare…Dar da,cu totii avem nevoie de un locusor caldut in care sa ni se usuce lacrimile, si in acelasi timp moale, ca sa putem sa ne alinam ranile produse de duritatea vietii.

…si eu la fel! Pentru ca asa m-a crescut!

O iubesc pe mami pentru ca s-a chinuit vreo 7 ani sa ma aiba si eu cred ca asta deja inseamna enorm…
O iubesc pe mami pentru ca desi am invatat pe parcurs, nu m-a lasat si nu m-a obligat niciodata sa fac curat in toata casa sau sa bucataresc. Nu m-a trimis niciodata singura la piatza si nici sa duc gunoiul 🙂 cu toate ca ma descurc, a mers pe principiul „lasa, ca o sa faca destule cand o fi la casa ei”…si atunci eu o sa pot afirma pe bune ca nicaieri viatza nu e ca la mama acasa…
O iubesc pe mami pentru ca m-a crescut bine, pentru ca m-a rasfatzat atat cat i-a permis situatia financiara. Pentru ca datorita ei sunt ceea ce sunt acum si ceea ce sper ca voi fi mai departe.
O iubesc pe mami pentru ca ma doftoriceste mereu cum stie ea, cu ceaiuri, cu pastile, cu masaje sau cu tot felul de descantece de deochi. A umblat cu mine pe la toti doctorii posibili si imposibili de fiecare data cand am fost bolnavioara sau am patit cate ceva ( si nu rare au fost datzile alea).
O iubesc pe mami pentru ca uneori are mai multe emotii decat mine. Pentru ca a stat in fata scolii de fiecare data cand am avut cate un examen important gen capacitate si presimt ca va face la fel si la bacalaureat si admitere :). Si pentru ca nu a lasat sa treaca nerasplatita orice reusita de-a mea…
O iubesc pe mami pentru ca e o zapacita, pentru ca ma face sa rad si stie sa faca atmosfera. Pentru ca uneori se mai ia in gluma la tranta cu tata si se crede shefa. Pentru ca e in stare sa mascareasca pe oricine. Tata ii spune „Bufonul familiei”; dar cred ca de-asta o iubeste si el.
O iubesc pe mami pentru ca nu mi-a interzis niciodata sa ies sau sa vorbesc cu vreun baiat, chiar daca pe unii nu i-a placut. In general, m-a lasat de capu’ meu atat cat a trebuit sa nu fiu un copil crescut in casa dar nici o panarama consacrata la 18 ani.
O iubesc pe mami pentru ca imi face toate poftele si pentru ca mereu se chinuie sa ma ajute in orice, chiar daca uneori nu e sigura ca e bine sau ca ii convine; dar se straduieste sa am si sa fiu asa cum vreau eu.
O iubesc pe mami dintr’un milion de motive si mi-e foarte dor de ea; in urmatoarele saptamani va fi un fel de mamica pentru verishorul meu din Italia care s-a nascut acum 7 zile. Sper sa nu se invete cu ea, pentru ca o vreau inapoi numai pentru mine, macar pentru inca 5-6 luni, inainte de a ma muta la Bucuresti…Si o iubesc pe mami pentru ca e ..mami 🙂 La multi ani, fata! >:D<


Si mamicile voastre?