Ultimul bilant pe anul asta

Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce. Si daca am avut un an dat naibii de greu, inseamna ca am reusit sa suport atat…pentru ca si momentele frumoasele au fost pe masura!
Nu stiu daca si voi aveti obiceiul asta, dar eu fac chestia asta din 2006 incoace si e tare placut. Cu o zi sau doua inainte de Revelion, imi scriu pe cateva biletele ( vreo 30-40 de obicei…ce vreti, am multe asteptari de la mine 😆 ) rezolutii pentru noul an, cam tot ce imi propun eu. Inainte de asta totusi, citesc biletelele din anul care sta sa se termine, ca sa trag linie si sa vad ce mi-a ieist si ce nu. E tare placut, sa stiti… e ca si cum intregul film al anului 2010 mi-a trecut prin fata ochilor, am retrait toate emotiile de la bac, de la admitere, toate visele pe care mi le-am facut cu privire la facultate si la locuitul in Bucuresti. E placut sa vad cum majoritatea mi s-au indeplinit. Unele s-au si transformat. Adica ce imi doream acum un an s-a dovedit a fi inutil si deci, am renuntat la acea dorinta.

Da, am invatat sa sufar mai putin in dragoste pentru ca am pus piciorul in prag fara sa mai privesc inapoi; mi-a trebuit ceva pana sa fac asta, dar intr-o criza de curaj, am pasit mai departe. Da, am reusit sa termin liceul si bacul cu medii mari, asa cum imi propusesem pentru ca, puteti sa spuneti ca sunt tocilara daca vreti, dar tin mult la asta. Da, mi-am gasit un job vara asta, sau cat a mai fost din ea si nu am lasat soarele sa ma bata degeaba in cap. Da, am petrecut frumos cu orice ocazie si m-am simtit cat de bine am putut, mai ales in zilele si in lunile mele preferate. Da, am cele mai frumoase poze si cea mai talentata Habiba. Da, am ajuns exact acolo unde mi-am dorit tot anul, pentru ca am muncit ca o descreierata pentru SNSPA ( si o fac si mai departe). Da, am rasfoit carti frumoase si v-am recomandat si voua cateva, desi sper ca in 2011 sa am timp si mai mult de citit. Da, m-am tinut de blog atat cat mi-a permis timpul si nu am de gand sa ma opresc. DA, AM FOST FERICITA!
Acum nu-mi mai ramane de facut decat urmatoarea sesiune de biletele pentru anul 2011 si va sfatuiesc si pe voi sa faceti la fel 🙂 mie personal deja imi trebuie o cutie mai maricica :lol:. Ar trebui sa imi propun sa iau alta la anu’…
Dat fiind faptul ca asta a fost cam ultimul post pe 2011, nu pot decat sa va urez un an nou cat mai fericit si plin de multe realizari frumoase. Sa straluciti si sa va simtiti bine diseara! Nu intreceti limita cu bautura, doar nu vreti sa va prinda 2011 mahmuri :-w. Va pupa Choco si sa ne vedem si la anul tot aici! :*

 

Finally…lucky!

Am memorie buna. Foarte buna chiar. Habiba spune ca am memorie de elefant 🙂 nup, nu uit nimic. Tin minte si cele mai mici detalii, iar de evenimentele mai mari nu mai vorbesc…
Treaba asta rar mi-a adus beneficii. In scoala generala si in liceu era suficient sa citesc o lectie de vreo 2 ori ca sa retin ideile prinicipale si conceptele cheie. Dar de la 14-15 ani incoace, nu am mai gasit nici un avantaj al memoriei mele performante. Amintiri dureroase ( si sunt multe, din pacate) m-au chinuit mult timp, orice lucru ma ducea cu gandul la cate o intamplare nefericita. Nici acum nu pot spune ca am uitat, dar am invatat sa iau toate esecurile si suferintele ca pe o ditamai EXPERIENTA.

Si nu degeaba se spune ca in ajunul Craciunului se intampla minuni. Pentru ca exact azi am descoperit o parte foarte placuta a memoriei mele. Pentru ca pe langa aceasta calitate, mai am si tendinta de a pastra multe maruntisuri. La vederea fiecaruia, imi amintesc o poveste intreaga. Si am gasit astazi prin dulap un caiet ( atentie, nu oracol sau alte chestii asemanatoare) primit de la Habiba de ziua mea in 2007, cu poze din anul respectiv dar si din 2006 si, bineinteles, cu multe dedicatii. M-a cuprins o stare de pufosenie de nu va inchipuiti si niste sentimente de bezea pe care in momentele astea nu le-as fi dat nici macar pe cea mai mare Milka din lume… da, in final sunt norocoasa ca imi pot aduce aminte orice, pentru ca din tot amalgamul ala de intamplari, ies la suprafata cele mai frumoase, cele legate de cei mai buni prieteni. Si eu le am mereu in fata ochilor pe toate..:)
Deci, daca aveti familia sau prietenii pe aproape, bagati repede un group hug asa de Craciun. Eu va urez sarbatori fericite si clasicul: Merry X-mas! :*:*

 

Din categoria „Barbatii e porci”

Am gasit si eu nitel timp sa mai rasfoiesc bloguri. Si nu m-am incurcat! 😆 nu mai trecusem de mult pe la unele domnite, dar asta nu inseamna ca le-am uitat!
Si-asa am dat la Hubbis peste un articol kilometric ( se putea si mai lung zic eu, subiectul este inepuizabil) in care ne povesteste despre cat de obsedati si de porci sunt UNII barbati. Nici nu stiu daca ar trebui sa-i numesc barbati…Simpla prelungire dintre picioare nu le da dreptul de a apartine genului masculin, cred eu.
Dar revenind…articolul scorpiutei m-a facut sa imi aduc si eu aminte de cate experinte asemanatoare am avut si eu parte. Destule, din nefericire. Si daca Hubbis are parte de invitatii porcoase, apai barbatii au ce au cu buzele mele. Si stiti ca e enervant si frustrant intr-un fel? 😆 Pentru ca majoritatea coboara privirea spre sani sau spre fund. Nu si in cazul meu. Cei mai multi se opresc la buze, ca si cum mai jos nu ar avea ce vedea! 😆 Va dati seama sper ca glumesc… tare mi-ar placea uneori sa am platfus pe tot corpul, ca sa pot merge linistita pe strada. Norocul meu ca nu in treacat, nici unul nu poate sa-mi arda cate o palma sau sa ma atinga. La fund se ajunge mai usor, la buze e mai dificil :).
Da, de intamplari de-astea am avut parte cu toate, mai mult ca sigur. Si incercam sa le uitam, pentru ca le consideram penibile si scarboase. Si incercam sa avem grija de noi ( da, umblu cu spray-ul paralizant in buzunar, chiar daca stiu ca nu e extrem de eficient) pentru ca stim ca experientele astea ne marcheaza. Si incercam ( unele dintre noi! ) sa ne imbracam mai decent cand suntem singurele pe strada, dar ce te faci cu cei care te claxoneaza chiar si iarna, cand ai pe tine o geaca pana in pamant si esti infofolita mai ceva ca o araboaica? E grele, ma fetelor..
Insa in cele mai multe din cazurile astea, am avut noroc sa nu fiu neinsotita, ci cu vreuna din prietenele mele. Si altceva e cand imparti nervii sau spaima in 2. De cele mai multe ori, am fost colega de „Ce dracu’ ne facem?” cu Habiba… Am invatat sa ii mirosim de la o posta pe indivizii dubiosi si deja avem tot felul de tactici pentru a-i evita. Se stie deja ce inseamna „Habiba, opreste-te un pic, MA SUNA TATA!” sau „Fata, hai sa traversam”. Cealalta nu mai intreaba nimic, ci doar executa. Insa ce te faci cu indivizii care se plimba cu prietena de mana si cand trec pe langa tine, iti plimba subtil mana pe fund sau pe vreun san? Nu poti prevesti fanteziile unui barbat…
Da, am scris foarte random in articolul asta. Insa am simtit nevoia sa ma exprim si cred ca Hubbis m-ar fi impuscat daca i-as fi dat un ditamai comentariul pe blogul ei. Concluzia este ca e greu sa fii femeie in ziua de azi, dar si mai nasol e sa fii unul dintre acei barbati care trec pe strada si plini de „libidonisism” ii marturisesc unei femei ce i-ar face. Se gandesc oare acei barbati ce le-ar face femeia respectiva daca ar avea un cutit, un pistol si muschii lui Arnold Schwarzenegger? 😆

 

Forget about 3D!!!

M-am prins si eu tarziu ( adica ieri) ca a fost saptamana eroilor copilariei pe Facebook sau ceva de genul. Nu stiam de ce toata lumea avea poze cu personaje din desene animate FRUMOASE! Chiar ma miram ca nimeni nu a luat in considerare ultimele porcarii violente aparute sub numele de „cartoons” :).
Am mai scris acum mult timp despre „Viata cu Louie”, care ma obseda chiar si anul trecut. Singurul motiv pentru care am renuntat sa ma mai uit este acela ca nu mai am timp. Dar cunoscand-o pe Iulia, o colega de-a Habibei care seamana incredibil de mult in gesturi si in pisiceli cu o veritabila matza, mi-am adus aminte de „Aristocats”, unele dintre cele mai savuroase desene animate ale copilariei mele. „Everybody wants to be a cat” ma bantuie chiar si acum la 19 ani… ba chiar zici ca s-a dat cu gaz de ras in camera noastra de cand ne uitam la clipul de mai jos! 😆 Scena in care pisicile dau din picior pe pian si apoi pica vreo 4 etaje mi se pare PRICELESS!!! =)) Enjoy!!!

 

Si daca timpul curge, sa curga in pahare! (1)

Am ajuns la 19 ani. Nu prea stiu ce sa zic, poate doar ca sunt foarte happy. Sa-mi explic fericirea, nu stiu. Profu’ meu de romana, Dumnezeu sa-l ierte, spunea ca fericirea si iubirea nu au nici o cauzalitate. Asa ca…why bother?
Da, e prima data cand schimb sufixul departe de casa 😆 e o premiera faptul ca ma trezesc cu Habiba ca fiind prima persoana care ma ia in brate si imi spune „La multi ani!”. E ciudat si ca cineva a insistat sa bata drumul pana la mine la 00:00 doar ca sa imi aduca un cadou si sa ma stranga in brate. Nu mi s-a mai intamplat asa pana acum :lol:. E prima data si cand sunt indecisa, cand habar nu am ce sa fac de ziua mea. Si culmea e ca toata lumea ( = persoanele apropiate) ma intreaba ce vreau. E enervant cand le spun chiar si in momentul asta ca NU STIU. Ce mai conteaza cand si unde cand eu stiu ca ma simt bine..?
19 ani impliniti la Bucuresti. Sper sa fiu aici si la 20, si la 21, si la 22…apoi dupa facultate mai vad eu. Dar e bine, e al naibii de bine…Nu prea imi gasesc cuvintele la ora asta, cred ca nu le am la mine. But i’m fine, i’m ok, i’m 19! 😀 Va urma…

 

Sunt un parazit fericit!

Degeaba m-am batut eu cu pumnul in piept ca o spartana ca o sa invat sa gatesc & stuff. Nu-mi iese si pace! De fapt, nu am chemare catre asa ceva. Si din cate am observat, nici nevoia nu ma impinge la cratita. Tot la salate sau junk food prefer sa raman, dar daca se iveste ocazia, nu refuz mancarea gatita.
La inceputul saptamanii, o colega de facultate mi-a povestit despre cum prietena ei facuse de curand o criza de gastrita. M-am speriat cumplit. Asa ca exact in ziua respectiva am mers la piata cu Habiba si seara am rugat-o sa faca o supica de galuste pentru stomacelul meu satul de placinta, chec, shnitzele, etc. A fost prima data cand prietenutza mea amesteca in oala si din cate am vazut eu, ii placea la nebunie. Am facut si cateva poze si am papat linistite cate un bol de supa fiebinte, dupa o zi in care degerasem crunt.
Marti am primit pufoasa veste ca Deliutza vrea sa faca o supica de pui. Ohooo, din ce in ce mai bine! Si avand in vedere contributia mea minima din bucatarie, eu am fost desemnata sa merg la piata si sa iau pieptul de pui. Si mama mama, ce am mai mancat si in seara aia! Cum au fost 6 grade in ziua respectiva, mancarea Deliei a fost o binecuvantare pentru friguroasa de mine.
Joi seara fetele mele au gatit din nou. Mai slabut, adica piept de pui la gratar cu salata, dar a fost ceva! Eu ce pot sa spun…? Sunt mandra de ele si le urez cat mai multe retete reusite! 😆 In mod normal, ar fi randul meu sa bucataresc, dar nu cred ca vreau sa ma risc. Sunt constienta ca traiesc pe spinarea lor, dar la naiba, sunt un parazit atat de fericit! Nu fac fitze si mananc orice ar gati ele. Ma gandeam chiar sa le iau tot ce au nevoie si sa le pun sa gateasca ele meniul pentru ziua mea, care va fi cam peste o luna :lol:. Ce inseamna sa fii cel mai mic in casa…:”>.

 

Artistii sunt chiar sub nasul nostru

Ma gandeam de mult ca ar fi timpul sa promovez persoana care sta in spatele fotografiilor mele. Pentru ca dincolo de comentariile pozitive de pe Facebook sau de pe blog, numai noi stim povestile fiecarei sedinte foto. Si la ora actuala sigur nu m-as fi laudat cu un fel…eh, sa ii spunem „book”, daca nu ar fi fost Habiba.
Tot incerc sa o conving sa faca un job part-time din asta. Stiti voi, fotograf de nunti, botezuri, majorate. As putea fi ca un PR pentru ea, doar ce mama naibii, meseria asta mi-am si ales-o, nu? 🙂 Dar nu e sigura daca vrea asta… Ea stie ca mai are foarte multe de invatat, dar eu stiu si ca o sa aiba timp. Mai tind sa cred si ca vrea sa pastreze fotografia ca pe un hobby pentru inimioara ei, ca nu doreste sa transforme aceasta pasiune in bancnote. Apreciez enorm lucrul asta, in contextul zilelor noastre in care romanii incearca sa scoata bani si din piatra seaca. Cred ca ea nu vrea sa ramana cu sufletul sec…
Am tot indemnat-o sa isi faca un site special in care sa posteze fotografiile ei ( pe langa conturile mele de facebook si chiar hi5 cand imi mai aduc aminte, care sunt pline cu poze facute de ea). Minunea s-a intamplat acum o saptamana sau doua, dar am preferat sa las sa treaca putin timp ca sa se hotarasca tot ce vrea sa ne arate. Si credeti-ma, are ce! Nu vreau sa va inchipuiti ca fac asta pentru a-mi promova mie imaginea ( ma veti recunoaste in mai mult de jumatate din creatiile ei). Nu. Doar ca sunt modelul pe care ea experimenteaza tot felul de lucruri, pe care ea o sa puna in practic orice detaliu invatat. Sunt modelul care o sa spuna mereu cu mandrie ca fotografa ei este Korina Inoubliable si o voi obliga mereu sa se semneze pe orice poza care ii apartine!
P.S: sa nu uitam de adresa ei pe Deviant.

–––––––––––––––––––––––

Inca de la inceput am stiut ca Andrei nu ma va dezamagi. Pana si numele lui imi inspira ceva, iar primele lui poezii promiteau mult. I-am spus asta. I-am spus sa fie mandru de el si sa nu isi doreasca altceva. Ma bucur ca i-a iesit. Mai mult decat va inchipuiti…
Am avut ocazia sa urmaresc evolutia sa literara de la poezii care exprima mai putin la unele care ori m-au cutremurat ori m-au pus pe ganduri. Si de multe ori i-am spus ca are talent, de la fel de multe ori colegii de blogosfera i-au spus ca ar trebui sa publice o carte. Isi dorea si el asta. Si se pare ca a reusit intr-un fel sau altul. Volumul nu ii apartine in totalitate, dar aici se regasesc multe dintre gandurile sale.
De ce este atat de big deal si pentru mine…? Pentru ca il inteleg. Pentru ca visul meu de ani de zile este sa devin scriitoare, sa imi public poeziile. Nu am reusit. Din diferite motive, care sper sa dispara pe viitor. Niciodata nu e prea tarziu, dar sper ca vreodata sa vina cat mai repede…
Vreau sa il felicit din suflet pentru realizarea lui, care sunt singura ca i-a adus o satisfactie sufleteasca si o bucurie enorma. Si vreau sa stiti ca asa arata cartea, daca dati de ea prin librarii, nu ezitati s-o rasfoiti. Va zice Chocolate ca o sa va placa! 🙂

 

Nu doar dragostea trece prin stomac

Mama imi tot spune de cateva luni incoace, de cand existenta mea a inceput sa se complice din cauza inevitabilului proces de maturizare care implica si plecarea de acasa si „statu’ pe propriile picioare”, ca noi, scorpioancele, nu reusim niciodata ceva important din prima. Si cand dam gres, nu trebuie sa ne consumam prea tare; dimpotriva, sa ne ambitionam, sa trecem peste, pentru ca a doua oara ne va iesi totul mai mult decat perfect!
Eu nu voi putea niciodata sa accept asa ceva, chiar daca, recunosc, destinul imi arata ca situatia e cum e si ca nu sta el in loc de incapatanarea mea :). De ce? Pentru ca ieri am dat o fuga cu Habiba in Bucuresti ca sa ne vedem viitoarea casutza, in care speram sa locuim vreo 3 anisori impreuna ( detalii despre asta va povestesc altadata, i promise 😀 ). Da bani pe drum, pleaca de dimineatza de la prima ora, doar ca proprietara sa se dovedeasca a fi o femeie cam aeriana, care a uitat cheile de la apartament. Si nu oriunde, ci la tzara! Noi deja eram nervoase, ne inchipuiam ca batusem drumul degeaba. Si Habiba ca Habiba, ea se poate controla si reactiona destul de fairplay, in schimb eu faceam spume. Cu chiu cu vai am reusit sa trec peste cand proprietara ne’a spus ca mai lasase o cheie de la apartament la o vecina, care din pacate nu era acasa, dar care trebuie sa soseasca. Asa ca ne’a propus sa mergem pana la ea acasa, sa mancam ceva, sa ne respiram o ora sau doua si apoi sa revenim. Am apreciat asta. Doamna respectiva ne’a urcat intr’un taxi si am mers vreo jumate de ora pana casa dansei. Si aici ne’am calmat toate, mai ales eu, care aveam mai nevoie…Cum se poate calma o scorpie? Ohooo, nici ca v’ar fi trecut prin cap!
Am mancat ieri cele mai bune rulouri cu sunca presata si branzica cu marar. Au fost atat de delicioase, incat promit ca de indata ce imi voi aminti reteta exacta, am s’o scriu si aici. Aviz domnisoarelor care nu se pricep la bucatareala: rulourile sunt extrem de usor de facut! Rulourile astea, ditamai bucata de pizza si frigaruile pe care le-am mancat, plus inghetata ca desert, m’au linistit enorm! Pe langa mancarea foarte reusita, doamna asta detinea ca animalutz de casa un pisoi de rasa in varsta de vreo 12 ani, foarte bland, mare si pufos. Am tabarat cu Habiba pe el, l-am mangaiat, l-am alintat si recunosc, a avut un efect absolut terapeutic asupra noastra. Adica ne’am calmat si mai tare. Si da, reactia noastra a fost ceva asemanator cu ce descrie Cami aici :lol:. Si pentru ca am fost fete cuminti si nu am facut scandal,
Doamne Doamne ne’a ajutat sa fie vecina acasa si am reusit sa vedem si apartamentul! ( da, din a doua incercare deci :-L ).
Deci fete si baieti, data viitoare cand va gafati si aveti de’a face cu o persoana care nu tolereaza mai nimic, puneti-i o pisica pufoasa in brate si indopati’o cu rulouri, pizza si ceva dulce. Efectul este garantat! Linistea si pacea sufleteasca a unora trece prin stomac, sa stiti! 🙂

 

Femeile sunt paranoice!

Gata! Am recunoscut-o si acum un intreg cosmos masculin poate sa imi sara in cap! Femeile sunt paranoice, frate! Mereu suspicioase, cu sau fara motive! Si nu ma refer aici la cele care se simt inselate ( fara foc nu iese fum, deci ceva stiu ele), nu ma refer nici la cele nebune, care fac mereu crize sau creeaza cate un scandal.Nu vorbesc despre perioadele alea ale lunii cand suntem indispuse, ma refer la femeile care parca sunt mereu pe stop, la femeile care sunt vesnic suspicioase!
Intr-o singura ora de stat in oras am depistat doua tipuri de femei care au mereu impresia ca ceva nu e bine: gardienele si controloarele de pe tramvai/troleu etc. Am intrat in Mega Image cu Habiba si in afara de faptul ca o multime de priviri s-au indreptat brusc spre noi ca si cum am fi fost detinute fugare dintr-o inchisoare americana, o gardiana de vreo 40 si ceva de ani incepuse sa ne urmareasca serios cu privirea, ca si cum ceva ar fi fost putred. Ne-am gandit ca am intrat noi ca fraierele pe unde nu trebuie ( ni se mai intampla :”> ). Doar ca tipa a continuat sa se plimbe amenintatoare dupa noi printre rafturi, in timp ce noi incercam sa gasim naibii cat mai repede standul cu cosmetice! Dupa ce depasim cu greu tenatia de a arunca in cos cateva pungi de chips’uri ( ne-am multumit cu niste biscuiti amarati), mergem la casa sa platim. Asteptandu-ne randul, vedem ditamai standul cu prezervative…si ne umfla rasul ( discret, pe bune!). Adica, cum naibii sa ramanem serioase cand vedem niste prezervative UltraThin ( cam naspa pt baietzii care le folosesc 😆 gen..cat de thin sa fie?! =)) mi-a explicat Habiba ca inseamna altceva..whatever) sau altele – Performance ( n-as vrea ca un tip sa intre in cartea recordurilor avandu-ma pe mine drept cobai)???? Si HOP! apare alt cerber! O ditamai femeia in spatele nostru care se uita dubios la noi. Zevzeaca avea impresia probabil ca vrem sa bagam in buzunar o cutie de prezervative; ne-ai prins, femeie! Ne-ai citit ca pe niste carti inchise.. 😆
Cand urcam in troleu, ii spun Habibei sa bage mai repede biletul; imi mirosea a hoit – controloare! Trebuie sa recunosc ca m-am inselat partial, nu era vorba despre o femeie pe care o banuiam…dar dupa 2 statii vine o tipa care parea chiar ok si ne cere biletele; dezamagita, le valideaza. Cand intorc capul, mai vad inca o femeie care se luase in gura cu o controloare. Inainte sa cobor, stupoaaare! Mai vad inca una…si inca 2 ! Jesus! 6 controloare! Una statea ca o shefa cu coatele pe 2 scaune si zambea malitzios..
Bai, femeile astea sunt paranoice tare, zau! Eu inteleg ca meseria le cere sa controleze, sa aiba grija..dar nici in halul asta! Eu detest vanztoarele sau gardienele astea care nu numai ca stau cu ochii pe tine, dar te mai si urmaresc printre rafturi! Barbatii sunt mai subtili cand vine vorba de asa ceva, serios! Bravo baieti…aveti 1-0 la faza asta!

 

Ti-am dat un gablontz mare cat inima mea

Gata, frate! Maine se termina nebunia asta cu Valentine’s Day in sfarsit, pentru ca de la inceputul lunii incoace m-am cam saturat sa vad numai inimioare rosii si roz prin toate magazinele!
Nu mi-a placut niciodata ziua de 14 februarie, nici cand am fost singura, nici cand am avut pe cineva. Nu ii vad rostul, sincer. Cand eram mai mica si mai prostutza (gen 12-13 anishori), eram innebunita sa am un prieten si sa serbez cu el ziua indragostitilor. Dar cu fiecare an am fost tot mai dezamagita. Si durerea era mai mare in anii in care aveam prieten, pentru ca nici unul nu a inteles ce am vrut eu de fapt sa se intample pe 14 februarie…:)

Cel mai penibil cadou pe care il poate face cineva perechii sale este o inimioara rosie de plus! Jur ca este regele cliseurilor de Ziua Indragostitilor! In fiecare an, aceeasi poveste: tarabe cu flori si ingerasi si in toate centrele comerciale care se respecta, cateva standuri cu inimioare de plush. Vorbeam anul trecut cu Habiba…imi povestea ca pe 14 februarie, cand venea de la liceu,s-a intalnit cu o fosta colega de generala care se grabea catre casa prietenului ei, cu o ditamai inimioara rosie inghesuita intr’o punga cam mica pentru dimensiunile cadoului. Si atunci am zis ca, daca Sf Valentin inseamna sa-i daruiesti persoanei de care pretinzi ca esti indragostit/a, o inima de plush scofalcita, mai bine nu sarbatoresti deloc ziua aia…
Eu chiar nu vad rostul zilei de 14! Vorba Habibei mele…este cumva scrisa in calendar?! e ceva imperativ?! I don’t think so…Indragostitii ar trebui sa aiba zilele lor speciale, momentele lor; eu nu m-am simtit bine cand am sarbatorit iubirea mea in acelasi timp cu vreo cateva milioane de persoane din lumea intreaga. Plus ca, ce rost sa te infiintzezi in fatza ei cu nu stiu ce cadou si sa ii faci declaratzii de dragoste de pe net, daca in restul anului esti un porc de caine si umbli din floare in floare ( sau din boschete in boschete, depinde de preferintze) ?! Eu prefer ca prietenul meu sa ma inteleaga si sa fie dulce tot anul si in ziua de 14 februarie sa ma cert cu el , decat invers! O zi nu sterge un an, sa stiti :)…

Si de ce sa serbez Ziua Indragostitilor daca nu primesc niciodata cadoul pe care mi-l doresc…? Am primit si eu chestii de plush cand eram mai mica, m-am topit si eu cand am vazut bijuterii, mi-a ras inimioara cand el de la momentul respectiv mi-a daruit trandafiri…dar nici unul, in atatia ani, nu a inteles ca de fapt mi-l doream pe el in ziua aia 🙂 Toti mi-au dat cadourile pe fuga, m-au sarutat in vant si mi-au aruncat un „te iubesc!” anemic…As fi preferat sa nu primesc nimic, dar sa stam amandoi la o cafea in bucatarie, apoi sa ne uitam la un film si sa adormim unul langa altul…:) Ar fi fost suficient…dar o inimioara de plush costa mai putzin…
Evident, nu am nimic cu indragostitii care de-abia asteapta Valentine’s Day si care chiar fac ceva frumos in ziua aia. Daca ei sunt fericiti, atunci restul nu mai conteaza 🙂 Cat despre cei care vor fi singurei maine si saptamana viitoare, va recomand sa iesiti la o cafea cu prietenii, la un film ( pe 19 apare „Valentine’s Day”, un super film pe care vi’l recomand cu caldura), la un shopping, la o plimbarica…Nu se stie de unde poate sa aparea iubirea, poate fi chiar dupa coltz sau la intersectie, asteptand sa traverseze 🙂 …