Film de noiembrie

Stiu ca practic am sugerat o a doua parte la „Si daca timpul curge, sa curga in pahare”, doar ca aceasta va fi poate la anul, pentru ca acum nu prea ma mai simt in stare. Am inceput sa ma pup si eu foarte serios cu facultatea, cu N proiecte si teme, cu mers la BCU in mod regulat si da, e al naibii de obositor ( nu, n-am sa folosesc niciodata cuvantul „GREU”, pentru ca imi place prea mult ceea ce fac). Dar cred ca asta a fost unul din riscurile Bucurestiul: invatat, invatat si iarasi invatat!
Imi cer scuze si daca am mai inceput sa lipsesc din peisaj…e de bine, stati linistiti :lol:. Doar ca fericirea ma tine departe de laptop, ca si temele si gandurile pe care le am uneori…Chiar aseara inainte sa adorm mi-am amintit de un film pe care l-am vazut in urma cu multi ani, dar care are mereu aceleasi efecte asupra mea. Stiu ca v-ati fi asteptat ca in mod normal sa recomand „Sweet November”. O fac! Daca nu l-ati vazut pe luna asta, nu mai asteptati! Dar vroiam sa va vorbesc de data asta despre „Stepmom”, un film de acum 12 ani, avand in rolurile principale pe una dintre actritele mele preferate – Julia Roberts si pe Susan Sarandon.
Povestea nu e foarte complicata, e un caz clasic, as spune. Un cuplu cu 2 copii ( o fata in varsta de 11-12 ani si un baietel) divorteaza. Raman in relatii bune, impart custodia copiilor. Pana cand tatal isi gaseste o iubita mult mai tanara decat el, pe care se hotaraste s-o ceara de nevasta. Totul clar pana aici, insa nici nu va dati seama cat de al dracului de complicat este pentru copii, mai ales pentru fata care incepe sa se confrunte cu probleme adolescentei, s-o accepte pe mama vitrega. Si ca totul sa fie si mai dificil, mama descopera ca are cancer si ca va muri in viitorul apropiat.
Nu spuneti ca mama vitrega ( Julia Roberts) este o scorpie doar din cauza ca urmeaza sa ii ia locul celeilalte…Este greu si pentru ea… E tare nasol sa se dea peste cap sa isi adapteze obiceiurile si munca la noua viata de familie si mai ales sa ii faca pe copii sa o accepte macar.
Serios, exista probabilitatea sa-l fi vazut. Dar daca nu ati facut-o, descarcati-l. O sa va aduca aminte intr-un fel sau altul de mamele voastre, de care stiu ca majoritatea sunteti departe…

 

De acasa, inapoi acasa

De la Constanta, inapoi in Bucuresti. Nimic nu mai e ce a fost.
Am realizat ca oamenii imbatranesc ( da, am vazut asta tarziu…nu am observat acest proces pana acum pentru ca nu i-a afectat pe cei apropiati mie, cel putin nu atat de tare).
Am realizat ca distantele nu sunt niciodata atat de mari pe cum par. 4 ore nu conteaza cand dorul e de 4 ori mai mare.
Am realizat ca nu am lasat absolut nimic in urma. Nici macar familia. Merg alaturi de mine, reusesc sa tina pasul de la kilometrii departare, in timp ce altii obosesc dupa o distanta de doar cativa metri.
Am realizat ca am facut alegerile potrivite. Mai mult ca niciodata.
Am realizat ca nu mai suport linistea, singuratatea. Poate ca am stat prea mult cu gandurile mele pana acum ceva vreme. Mi-e mai bine cand le impart cu cineva. Share, share, share! 😆
Am realizat ca Bucuresti mi se potriveste ca o manusa. Constanta va fi „ACASA” doar de Craciun si de Paste.
Am realizat ca am crescut si ca lumea se ridica greu la nivelul meu. Sau poate e doar impresia aia pe care ti-o da viata de student :).

 

„De la un cardiac, cordial”

Da, sunt sigura ca ati aflat deja cu totii: Adrian Paunescu a murit. Era de asteptat, cred eu. Adica inca de acum o saptamana se simtea rau, a fost internat… Inevitabilul nu a mai putut fi amanat prea mult.
Mi s-a intamplat ceva foarte straniu: de fiecare data cand am facut drumul Bucuresti-Constanta sau invers a murit cineva. Asta-vara cand am fost sa imi depun dosarul pentru facultate, cum am urcat in autocar, am auzit la radio ca Madalina Manole s-a sinucis. Pe moment eram prea disperata sa am toate documentele la mine, dar de-abia dupa am inceput sa realizez gravitatea situatiei.
Astazi aflu de moartea lui Paunescu. Primul gand care mi-a trecut prin minte a fost „Fuck, iar vuieste media de nu stiu ce ipoteze, concluzii, reportaje pe tema asta!”. Nu vi se pare ca aveti si voi un deja-vu? Serios, aproximativ aceeasi chestie se intampla de fiecare data cand moare cate un personaj destul de important, dar uitat de lume.
Eu nu il consider pe Adrian Paunescu un mare poet. Nu. Pentru mine a fost politician. Nu prea se pupa aceste doua meserii, zic eu. I-am rasfoit poeziile in seara asta ca sa nu mor proasta. Da, pana acum am citit doar cateva versuri de ale sale. Da, a fost nevoie sa se intample aceasta nenorocire ca sa le citesc si eu cap-coada. Da, stiu, e foarte urat din partea mea. Da, sunt sigura ca in urmatoarele ore vor aparea la statusuri cuvinte de-ale sale. Nu, nu suport asa ceva. Nu, nu sunt fana a lui Adrian Paunescu. Nu, nu am nimic cu el, nu am fost niciodata interesata de ceea ce face, poate a fost un om bun sau nu. Nu, nu ma innebuneste activitatea sa literara; cateva expresii m-au facut sa deschid mai bine ochii si atat. Insa ultima sa poezie scrisa pe patul de spital m-a impresionat profund, m-a cutremurat intr-un hal fara de hal…M-a pus pe ganduri, ma face sa imi pun intrebari. Pentru asta am sa il retin si am sa spun „Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”

De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!.

 

Un an de ciocolata

Asa a inceput totul acum un anisor. Asta eram eu. Asta vedeam. Asta credeam. Am crescut.
Astazi blogusorul meu a facut un an si nici nu va inchipuiti cat de mandra sunt de el. Este una din cele mai mari realizari ale mele, cu toate ca multi m-ar scuipa daca m-ar auzi spunand asta si si-ar baga picioarele. Multi isi spun ca un blog e o porcarie, e un fleac. Atunci ii provoc sa scrie macar o data la 2-3 zile cate un articol, sa aiba subiecte timp de un an, sau mai multi chiar. Sunt curioasa pe cati ii tine…
Dar nu stau acum sa vorbesc despre competentele sau incompetentele altora, ci despre fericirea pe care mi-a adus-o acest coltisor personal. In ultimul an, am intrat aproape zilnic sa mai scriu cate o impresie sau sa citesc ideile altora. Am avut ce spune si am avut ce vedea.
Nu am vrut sa fac din acest blog un jurnal. Eu nu tin asa ceva. Insa mi-am varsat aici toata frustrarea cauzata de faptul ca nu am dat la jurnalism. Nu mai regret asta. Unde sunt acum imi este foarte bine. Am realizat chiar ca nu as fi fost niciodata o ziarista de exceptie pentru ca foarte rar sunt obiectiva in articolele mele. Da, recunosc sincer ca am scris al dracului de personal. Nici macar nu m-am obosit sa imi ascund identitatea, am avut curajul sa postez poze cu mine, sa imi fac o descriere cat mai detaliata ( acum am schimbat-o un pic, era cazu’ 😆 ), sa spun ce imi trece prin minte sau prin sufletel. Le-am facut pe toate pe sub mana, pentru ca nu am dat detalii despre viata mea personala. Sper ca mi-a iesit bine…
Si stateam azi si ma gandeam cum eram eu anul trecut. A dracului de diferita de acum. Si imi amintesc de primele persone pe care le-am intalnit. Am invatat sa scriu de la Grapefruits si de la DianaEmma, carora am sa le multumesc mereu pentru sfaturi si opinii. Dupa, am dat de Hubbis ( scorpia mea de suflet), Rox si Loo…si mama, mama ce barfe mai incingeam ba pe la una, ba pe la alta asta-iarna. Apoi au urma Alinutza si Delia ( actuala mea colega de apartament). Si am facut ditamai trupa de soc. Nu vreau sa ii neglijez pe restul, dar pe ele mi le aduc aminte cel mai bine, au fost primele, na :). Dar daca stau sa ma gandesc, stiu si fiecare vizitator care a trecut pe la mine si fiecare blog pe care l-am citit si l-am adaugat la blogroll. Si nu pot decat sa le multumesc acelora care trec pe la mine mai mereu si nu pot spera decat s-o faca si mai departe. Promit ca voi incerca sa nu dezamagesc. Multe imbratisari si multa ciocolata pentru toata lumea! >:D<

 

De la Grapefruits citire

Acest post nu este o reclama la Grapefruits proaspat, ci mai degraba la gandurile sale pe care si le exprima de fiecare data fara ezitare si fara perdea :).
Si m-am gandit eu ca merita, ma…evident, sunt subiectiva. Dar wordpress’ul este ticsit de tot felul de bloguri de doi bani ( bloggeri mai vechi stiu despre ce vorbesc), pe care nu se posteaza nimic altceva decat barfe sau randuri banale de jurnal apartinand unor adolescenti frustrati sau pustoaice anorexice. Decat sa citim asa ceva, mai bine haidetzi sa punem manutza pe mouse si sa trecem pe la Grapefruits, ca le zice bine! Numai eu stiu de cate ori eram suparata sau ajungeam acasa disperata, cautand un coltzishor in care sa ma ascund sa plang si in timp ce imi trageam nasucu’, mi se incarca si mie pagina de net si incercam sa-mi belesc ochisorii la articolele ei… Si nu doar o data a reusit Grapefruits sa imi usuce lacrimile, fara sa vrea si fara stie.
Daca ea mai uita ce scrie, eu stiu tot din toamna incoace si i-am notat cateva dintre cele mai frumoase randuri ale ei.

Nu imi provoaca dureri de cap, ci ganduri macinate.

N-ai sa poti niciodata sa vezi prin ochii lui, la fel cum niciodata nu va putea nici el sa simta cu inima ta.

Nu trebuie sa sarim o treapta doar pentru ca ni se pare periculoasa; riscam sa ne impiedicam si sa ne lovim si mai tare!

Ca sa te saturi de aparante, trebuie sa fi gustat din plin!

Lumea citeste ce vrea, intelege ce poate si crede in ce stie!

Cine a zis ca traim vremuri de pace? Sunt focuri de arma care nu se aud, dar care lasa rani.

Sunt ca o bucatica de zahar incins. Atunci cand sunt calda, poate sa imi dea orice forma. Cand ma racesc, devin dura, insa la fel de dulce.

It’s your heart…hurt it as much as you want!

Siiiiiii, preferatele meleeeee 😀 :

Cine nu e mandru ca te are, nu regreta cand te pierde.

Nu sunt sensibila pentru ca plang, ci puternica pentru ca imi sterg lacrimile.

 

Adevarata noastra criza

Dati’mi voie sa fac putzina filozofie practica citandu-l pe acelasi Martin Page de care va povesteam zilele trecute. Fragmentul de mai jos face parte din cartea sa „M-am hotarat sa devin prost” ( zevzecii de la natura nu stiu cu ce har au fost inzestrati..), recomandata de Divine Anarchy :D. Mai presus de orice, as vrea sa aud parerile si interpretarile voastre…deci, scumpii mei hermeneutzi…lectura placuta! :*

Banii, succesul, integrarea intr-un mediu recunoscut ca avand baze solide, toti acesti factori contribuie la o economisire de sine. Nu mai ai nevoie sa te gandesti la dorintele tale, la morala ta, la actele tale, la prietenii tai, la viata ta, nu mai ai nevoie sa intelegi, sa cauti: mediul iti ofera toate astea la cheie. Primesti trusoul de casatorie cu societatea. Este o chestiune de economii de energie; este categoric mai putin obositor, mai putzin stresant decat sa incerci sa gasesti totul tu insuti, sau sa inventezi. Nu, nu merita osteneala, tzi se vor pune la dispozitie emotii prefabricate, ganduri preambalate.
Fiintele umane seamana frapant de mult cu automobilele lor. Unii au o viatza fara optiuni, care doar merge, nu prinde viteza prea mare, caleaza si deseori are nevoie de reparatii; este o viatza in partea de jos a gamei, putzin solida, care nu-si protejeaza ocupantzii in caz de accident. Alte vietzi au toate optiunile posibile: banii, dragostea, frumusetea, sanatatea, prietenia, succesul, precum airbag-ul, A.B.S-ul, scaunele tapisate cu piele, servodirectia, motorul cu 16 supape si aerul conditionat.