La revedere ursi polari si iepurasi!

Ca sa fiu in ton cu melodia Alexandrinei, as spune ca am plecat spre sud, chiar daca ma aflu mai degraba prin S-E. Cert este ca am venit aici ca sa imi incalzesc burtica, pentru ca in Constanta pe timp de iarna e mereu mai cald decat in Bucuresti :).
Am subestimat CFR-ul… ma asteptam sa ajung ieri pe la 15 jumate, 16 chiar. Trenul trebuia sa fie in Constanta la 15:07 ( in alea 7 minute statea viata mea 😆 ), dar am ajuns cu 10 minute mai devreme chiar. Am sa imi retrag deci toate cuvintele urate adresate CFR-ului. Dar o sa le bag din nou la inaintare daca nu merge bine si cand ma intorc.
Si ca sa vedeti ce de am facut de cand am venit pana acum, am impodobit bradutul ( am de gand sa dorm sub el ca sa il astept pe Mosu’) si am dormit azi toata ziua :”>. Ma recuperez incet, incet…

 

Cand in Bucuresti ninge pentru prima oara…

… eu am facut o baita fierbinte ca sa ma incalezesc. Am degerat toata ziua, ca de, daca am vrut rochita..:-<
… incep sa imi pregatesc bagajele. De data asta chiar vreau acasa, si mai repede! O sa plec de-abia duminica dimineata, dar mai am o gramada de treaba pana atunci si nu vreau sa omit nimic!
… ma gandesc ca trebuie neaparat sa termin afurisita aia de tema la Istoria Culturii Romane Moderne.
…laptop-ul imi face probleme.
…ma rog cu doua maini sa nu fie drumurile inzapezite duminica si sa circule trocariciul ala de tren.
…ma gandesc ca e prima data cand il vad asa de alb…

(articol scris aseara, pe la ora 17:00)

 

Nu-mi convine…

… ca afara e o vreme foarte urata. Adica ploua de vreo 2 zile incoace si mai e si frig! Daca tot e asa, ar putea sa ninga un pic. Macar sa avem si noi parte de un peisaj mai frumos!
… ca incep sa am pofte. N-o luati aiurea. Ma refer la faptul ca nu imi mai sta capul la treburile mele, ci mai degraba la mancarea mamei si mai ales la dulciurile ei. Partea nasoala este ca nu, nu am invatat inca sa gatesc. Si-asa ma simt foarte obosita pentru ca zilele astea am gatit omleta, cartofi prajiti si un morman de clatite :lol:. Simt nevoia sa ma recuperez!
…ca am prea multe teme si proiecte de predat. Adica, mi-o placea mie ceea ce fac si mai pierd eu noptile citind si scriind, dar totul are o limita!
…ca Habiba m-a lasat amanet si nu mai vine odata acasa!
…ca nu am chef de nimic. Ca o ard aiurea. Si daca stau, imi sta norocu’! 😆

 

In noaptea de dinainte de decembrie…

In noaptea de dupa noiembrie, era decembrie; desteptatorul pus pe podeaua camerei ei sunase si a fost iarna…

Si asta a fost prima toamna din studentie, prima toamna bucuresteana, prima toamna de socializare intensa dar si de singuritate profunda, prima toamna de fericire dupa multe altele distruse. Prima toamna pentru destule…
Cand am ajuns in Bucuresti la finalul lunii septembrie, am coborat din masina si m-a lovit un frig cumplit pentru perioada aceea, iar ploaia care tocmai incepuse nu ma incuraja deloc. Dupa cateva ore, am ramas doar eu cu Habiba singure in casa pustie, atat de singure, incat ne auzeam pana si ecourile batailor inimii ( da, eram foarte speriate). Nimic nu ne parea in regula, totul parca era asa de greu si de nou, dar intr-un sens infricosator.
Acum o jumatate de ora ne-am intors din oras razand in hohote, pe fundal ploios, evident. Parca imi parea ceva cunoscut, dar..mneeeah, prea putin. Cu toate ca afara este rece, nu mi-a fost frig 🙂 Caldura sufleteasca topeste mereu orice stare de disconfort. Ajunse acasa, Habiba s-a repezit sa faca o baita fierbinte. Eu ma chinui sa scriu acest articol, pentru ca mi-e foarte greu sa rezum tot ce mi s-a intamplat in toamna asta si chiar nu vreau sa pierd traditia bilantului. Insa ma mai bat si pe mine cuvintele cateodata…
Nu pot spune decat ca intamplarile fericite le-au compensat pe cele mai putin placute, care oricum nu au fost prea numeroase. Mai pot spune si ca noptile nedormite parca ma fac sa radiez si mai mult.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu mi’s un om fericit si as fi ingrata daca nu as recunoaste-o. Probleme personale? Toata lumea le are! Important este cum reusim fiecare sa trecem peste si mai ales pe cine avem alaturi de noi. Pentru ca in ciuda faptului ca nu am reusit sa savurez luna noiembrie asa cum mi-as fi dorit ( mda, a trecut pe langa mine cu 1000 de km pe ora ), cred mai „plina” sufleteste nu am fost niciodata. Expresia fetei mele v-ar lamuri…
Eu chiar sper ca ati avut o toamna frumoasa…pentru ca atunci cand mie imi este bine, ador sa vad oameni care impartasesc aceeasi stare ca si mine. Sper ca ati construit amintiri frumoase pe care le-ati adaugat colectiei de frunze uscate si zile incetosate; cand priviti in urma, e bine sa vedeti ceva, nu sa va uitati fix intr-un gol dureros…

 

Si ce daca ploua?

Nu prea imi dau seama daca este sfarsitul sau inceputul zilei si nici daca sunt obosita din cauza unui program lung sau a unei nopti nedormite; norocul meu ca s-a inventat ceasul si stiu ca e 7 a.m. Afara e inca intuneric, bulevardul incepe sa se aglomereze si oricum nu vad nimic de umbrela. Asta imi mai lipsea, sa mai bata si vantul. Imi trag basca mai pe fata si merg catre metrou. Ma lovesc de o pustoaica de vreo 7-8 anisori, cu un ghiozdan mai mare decat ea si cu o pelerina roz bombon. Are viteza. Cred si eu: nu se compara facultatea cu clasa 1.
E mai full ca la pranz. Si vorba sora-mii, la stanga si la dreapta numai barbati la costum si femei cu tocuri si paltoane…stiti voi, oameni cu acel look afacerist. Ei asteapta foarte calmi pe peron, eu ma enervez ca nu mai vine odata metroul.Ei mananca meticulous ori un covrig, ori o placinta cu branza, eu injur ca nu gasesc sticla de ceai cald prin geanta. Ei se aseaza si isi scot ziare, “HA!” imi spun, acum stiu si eu ca lumea obisnuieste sa citeasca in metrou si imi scot o carte ca sa ma simt mai bucuresteanca. In primele zile eram atenta la statii si nu imi permiteam luxul de a fi cu ochii in alta parte. Apoi cand am incercat si eu smecheria asta, mai mai sa cobor la statia gresita. Nu si de data asta. Acum sunt tare! Am omis insa faptul ca in geanta aveam “Bucuresti. Amintiri si plimbari” de Catherine Durandin. Mda, m-am gafat: bucurestenii nu citesc despre orasul lor. Mai am de lucrat la partea cu integrarea.
Si ce daca ploua? Eu sunt imbracata bine si am o umbrela data naibii! Doar ca pe Lascar Catargiu sunt ditamai baltile si eu nu am abilitatile necesare de a sari peste Marea Neagra. Ocolesc frumusel fara sa imi fac griji pentru masinile de langa mine; circulatia oricum e blocata, slabe sanse sa ma ia unul pe capota. In sala de curs le zambesc frumos catorva gagici. Le ador deja, in ciuda a doar doua saptamani petrecute cu ele. Ma scurg si ma pun langa ele. Sandra nu stie cum sa se aranjeze mai bine pentru cursul unui prof, Flaviei ii pica ochii de somn in gura. Si mie. Ma uit fugitiv catre geam si observ picaturi mari cum cad; imi amintesc de editia de vineri de la “Dansez pentru tine”, de dansul in ploaie. Ce ma mai topesc dupa chestiile astea romatice, dar ce ma mai si oftic…
Si ce daca ploua? Asta nu ma scuteste de mersul la piata. Trec in fuga pe langa raionul de carne, oricum nu stiu sa gatesc tocanite, ciorbe etc. Traiasca salatele si junk food-ul! Imi suna telefonul; e al dracului de greu sa trag cosul dupa mine si sa si vorbesc in acelasi timp. Cucoana de casa se uita urat la mine. Ma obliga legea sa am marunt?! Tarasc de sacosa pana acasa. Am chef de barfa cu Habiba, in seara asta clar ne culcam tarziu. Langa scara dau de aceeasi pustoaica. Se chinuie si ea vreo cu 3 pungi, cred ca o trimisese maica-sa la piata. Cred si eu: nu se compara…uhm…ah… la naiba! Imi trag rusinata basca pe fata si clar nu mai am de gand sa ma plang! Unde dracu-s cheile?! Aaaaah, pai nu se compara! 😆

 

Bad day for everyone

Imi spunea aseara Stefan ca ar trebui sa ma inspir si mai mult din realitate atunci cand scriu articole. Sa urmaresc lumea pe strada, sa fiu atenta la unele evenimente si persoane din jurul meu si sa povestesc despre asta.
Cred ca ziua de azi este semnul ala de carte care marcheaza inceputul capitolului de toamna: vreme mohorata, innorat, destul de rece. Vara priveste cu un ochi catre noi, mai da din gene, dar e deja cu un picior in prag. Poate din cauza asta sau poate nu, in dimineatza asta cand am iesit doar pentru o ora din casa, am observat multi oameni tristi, ingrijorati, aparent nefericiti.
E una din zilele alea in care mi s’a intamplat sa vad nu doar o singura persoana pe strada gata sa izbucneasca in lacrimi. Langa o patiserie din Tomis 3, statea pe ciment o batranica. I’am intins din reflex 1 leu si am observat cum s’a uitat lung la mine, si’a sters cateva lacrimi cu o batista murdara si mi’a spus „Sarut’mana, domnisoara!”. M-a cutremurat…nu ma consider atat de demna de respectul ei. Mai degraba invers.
In autobuz, in drum spre casa, imi plimb lenesa privirea de la geam catre calatori. Pe un scaun in fatza mea statea o mamica tanara ( maxim 25 de ani), o femeie simpla, modesta, poate chiar saraca, cu o fetita blondina in brate, care se uita foarte fascinata la masinile ce treceau. Mamica isi facea de lucru cu parul copilei, in timp ce isi tragea nasul. Se intorcea cu capul in alta parte ca sa nu i se vada ochii inlacrimati atunci cand fetita ii arata ” uite, mami, urca un bebe!”.
Cand ajung pe langa bloc, ma gandesc sa ma duc sa aprind o lumanare. Nu am mai fost de mult si e cazul…am nevoie sa ma simt linistita si usurata…cel putin, daca nu acum, mai incolo sigur. La poarta bisericii, trec incet pe langa o femeie mai in varsta care programa o inmormantare impreuna cu parintele; ii murise sotul si luni urmeaza sa’l ingroape. Era palida, avea cearcane adanci si contrar celorlalte femei, avea ochii uscati. Avea baticul negru tras pana pe ochi si imediat cum termina o propozitie, isi acoperea gura cu o batista, ca si cum si-ar inabusi constant un tipat de durere…
Da, azi e o zi trista pentru multa lume. Nu stiu daca e o regula generala, dar aparent…ma rog…si eu am o zi foarte grea. La fel vor si si urmatoarele.

 

Bilantz la rece…

…la rece, pentru ca o iarna atat de frigurioasa ca asta nu am mai avut de mult Au fost zile in care parca simteam cum vantul imi matura jumate din ganduri si zile in care ma trezeam devreme si faceam orice ca sa imi dezapazesc sufletu’…si de fiecare data cand dadeam zapada la o parte si reuseam sa ma mai incalzesc, trebuia sa se intample ceva si sa ninga din nou, cu fulgi mari si reci, de mi-a inghetzat pana si inima in mine; si cand s-a topit tot, conform legii gravitatiei, au curs lacrimi in prostie…
Iarna nu e chiar anotimpul meu; nu e deloc de fapt. Exceptand luna decembrie in care mai am momente de fericire, ianuarie si februarie inseamna mereu ghinion si depresie pentru mine si anul asta parca s-au adunat toate, si, colac peste pupaza, 1000 de griji si de probleme despre viitor :). Am zis acum sa judec la rece cum s-a dus si iarna asta, parca mai ieri incepeam clasa a 12-a, parca mai ieri incepeam liceul. Dar parca mai azi m-am scarbit de orice expresie din jurul meu sau orice cuvinte anemice aruncate doar ca sa taie in carne vie 🙂 Nu-i nimic, vorba lu’ Grapefruits: am o rana, am si sare 😀
Si m-am prins eu lunile astea ca uneori cand lipseste o singura persoana, intreaga lume pare nepopulata..Dar cu toate astea, lumea nu se termina cu un baiat, ci incepe cu altul :). Poate suna ciudat, poate suna usor, dar vine din partea unei persoane cu sangele greu de atata asteptat, chemat, urlat…Am invatzat ca nu de fiecare data cand te stresezi sa fie totul bine, la final iese neaparat perfect…am simtit si eu cum e sa dai cu bata’n balta…si am mai auzit ca ” in the end, everything will be ok. if it’s not, then it’s not the end. it’s just a new beginning”. Dar e important sa zambesti mereu, indiferent in ce stadiu ai fi…
Am realizat ca m-am schimbat si ca altii au vazut asta; am realizat ca cei care zic sa nu mai sunt la fel habar nu au ce vorbesc 😆 Asa am ajuns sa fiu mandra ca sunt o fire razbunatoare si ca nu las nimic neplatit, chiar daca de multe ori sunt de blamat; eh si? Am mai auzit ca sunt imatura; poate… dar niciodata nu am fost atat de imatura incat sa fug de adevar sau sa-mi las problemele in aer…
Am mai invatat si ca incepe sa fie din ce in ce mai greu sa-mi ating obiectivele si ca ma consum din ce in ce mai mult pentru ceea ce vreau. E de bine…Mai mult ca niciodata, imi doresc sa ajung sa fiu pe picioarele mele, inconjurata doar de oameni la care tzin. Mi-a luat ceva timp pana sa invatz sa deosebesc prietenii de jigodii, dar am fost muscata de prea multe ori ca sa nu-mi ramana urme de coltzi…
Acum, la sfarsit, sunt curioasa ce’o sa mai fie, pentru ca m-am saturat de ce a fost 🙂 vine una din perioadele mele preferate din an, dar ma intreb cum va fi, avand in vedere schimbarile prin care am trecut. Ma astept la o astenie grava 😆 dar nu-i nimic…dupa cum spunea cineva, „stiu sa zbor, dar stiu si sa ma tarasc”…

Daca vretzi, putetzi sa o luatzi de leapsha 🙂 un bilantz al iernii care se va termina in doua zile…cine vrea sa scrie, pai sa scrie!