Si n-am scapat…era inevitabil oricum…Bacul…
Luni am proba la limba romana, miercuri la istorie, vineri la filosofie…sambata sau duminica aflu rezultatele.
Pana acum cateva zile imi era cam indiferent. Eram constienta de ceea ce stiu si ceea ce habar nu aveam, puteam sa rezolv. Acum am dubii, acum am emotii, acum mi’e teama.
Spuneam aici ( da, am luat examenul psihologic si deci, sunt pregatita psihic sa pic proba sportiva 😆 ) care sunt reactiile mele la stres, la griji, la probleme. Azi m-am trezit iar cu botul umflat. Si cred ca asa va ramane toata saptamana viitoare…dupa, isi va reveni la normal, iar dupa 15 iulie incolo se va inflama din nou pentru inca cel putin o saptamana. Great!

So, i guess this is it… saptamana asta nu am sa mai scriu; cu siguranta voi mai gasi macar o jumatate de ora sa intru sa iau pulsul blogroll’ului si cam atat. Urmatorul articol va fi o luuunga povestire despre examenul de bac si sper sa aiba in final fericit 😆
Acum pe ultima suta de metri am primit un cadou de la Unsensnou, caruia ii multumesc mult…sper ca fluturasul de la el sa imi poarte noroc. Promit ca am sa onorez si leapsa cand voi avea timp si voi linistita :*
Acelora dintre voi care au supravietuit eroic sesiunilor, nu pot decat sa le urez felicitari din tot sufletul si un inceput frumos de vacantza. Pentru cei care incep practica: fruntea sus si spor la treaba; vor veni zilele libere si pentru voi…Iar pentru cei care sunt in aceeasi situatie cu mine… mult noroc!

Am gasit fragmentul asta intr-o carte si mi-a placut foarte mult. Spre rusinea mea, nu am citit „Tristan si Isolda” integral, din varii motive: nu m-a atras momentul in care se petrece actiunea, nici autorul, si poate ca nici corazonu’ meu nu ar fi suportat o poveste de genu’ :). Dar cu toate astea, simt nevoia sa impartashesc macar o bucatzica din ceea ce se vrea a fi o iubire frumoasa…Listen up:

„Sotul Isoldei, indemnat de curteni sa-si pedepseasca sotia infidela, o obliga pe Isolda sa jure, intr’o ceremonie cu public, ca i-a fost credincioasa. Juramantul trebuia sa fie facut pe mormantul unui sfant, care pedepsea imediat orice minciuna, ucigandu-l pe cel care rostea neadevarul. Isolda, femeia care bause licoarea iubirii vesnice pentru Tristan, avea de ales intre moarte si adevar.
Mormantul se afla dincolo de un curs de apa. Cand alaiul regal a ajuns langa rau, din multime a iesit un cersetor care s-a oferit sa o fereasca pe regina de neplacerea de a-si uda botinele. A luat-o in brate si a trecut-o peste ape. Desigur, cersetorul era Tristan, deghizat. Iar Isolda a jurat cinstit pe mormantul care n-ar fi iertat minciuna ca nici un alt barbat, in afara de sotul ei si de cersetorul acesta ce a trecut-o raul, nu a tinut-o in brate vreodata…”

Eu nu prea am stiut ce sa zic si nici cum sa interpretez mai bine scena asta. Adica am ramas cu privirea fixa in carte, fara cuvinte, si cu gandurile in alta parte, la fel cum am ramas de multe ori, si la fel de multe ori cum totusi am negat ca as fi aeriana si lipsita de replica :).

P.S: Fara nici o legatura cu ce am scris in restul articolului…care e treaba cu finalurile fericite? eu n-am trait nici unul pana acum…( asta in cazul in care am avut macar vreun inceput).Cum naiba se face ca la sfarsit, raman mereu singura cuc, pana cand se gandeste alt Fat-Frumos wannabe sa apara?! Am i the only one?! Luminati-ma, va rog!