Viitor blog „capitalist”

E ultima data cand va citesc si va scriu din Constanta. Maine la prima ora plec la Bucuresti si voi avea ceva de stat acolo…

E frumos, dar vorba aia, e grele! Si eu inca ma consider destul de norocoasa fatza de altii care sunt in aceeasi situatie cu mine. In primul rand, nu voi fi singura. Le am langa mine pe toate 3, pe Habiba chiar in casa, in pat langa mine :lol:. Pentru ca nu ne-a fost noua suficient sa locuim la 2 minute distanta una de alta si nu ne-au ajuns nici cei 8 ani petrecuti impreuna in aceeasi scoala/liceu. Suri si Blondis vor si si ele prin preajma, deci in concluzie, am in bratele cui sa alerg daca vreau sa plang, in spatele cui sa ma ascund daca mi-e teama si cu cine sa petrec si sa rad daca sunt fericita. Mai mult de atat nici nu pot sa imi doresc, indiferent daca sunt la mare sau la capitala, in sectorul 1 sau 6; Bucurestiul e mare, prietenia e imensa.
In al doilea rand, as fi ipocrita daca as spune ca o sa ma prapadesc de dorul de casa…nu are rost sa scriu aici informatii de jurnal ( pe care oricum nu il tin), dar eu nu las mai nimic in urma. Recunosc doar ca imi va lipsi enorm Constanta, locurile in care obisnuiam sa merg, casa si camera mea, tabieturile mele. Incerc sa ma consolez cu gandul ca ma voi acomoda imediat cu noua mea viata de studenta si cu faptul ca voi veni acasa de Craciun ( deci da, de anul asta o sa am si eu dreptul sa ma plang de frigul si de asteptarea din gara :lol:).
In al treilea rand, mie imi place Bucurestiul, mai frate! Stiu ca altii il detesta, nu il suporta…dar pe mine ma fascineaza! Stiu ca nu voi fi la fel de indragostita de un posibil cutremur care ar putea avea loc acolo sau de tot felul de manifestatii din cauza crizei. Trec peste minusuri, in speranta ca vor fi si mai multe plusuri decat imi imaginez eu.
Si in ultimul rand, voi avea propria mea casutza! 🙂 Fitze ar spune altii care au preferat caminul, confort si intimitate as spune eu. Vorba Habibei mele: dupa o zi friguroasa si obositoare, dupa ce ma intorc de la cursuri sau de la job si ma intalnesc cu un cunoscut in piata; daca ma intreaba ce fac, vreau sa raspund „Ma duc ACASA, imi fac ceva bun de mancare, imi pregatesc o baitza fierbinte si ma bag in pat cu o cana cu ceai fierbinte, pentru ca maine ma astepta o zi la fel de grea!”. Ma sperie varianta cu „Dupa shopping, ma duc la camin”. God, imi suna atat de glaciar… evident, e doar parerea mea! Stiu ca unii chiar isi doresc sa stea acolo. Doar ca eu ma vad facand curat in casa mea, invatand in casa mea, stand cu colegele de apartament in casa mea, dand petreceri in casa mea, suferind in casa mea, etc. Ati prins voi ideea…
Deci da, Ciocolatica isi ia zborul. Desi s-ar putea sa se prabuseasca de N ori pana la Bucuresti, din cauza bagajelor :lol:. Nu m-am jenat cu ele, sa stiti! Si pentru ca va mai dura ceva pana ma voi instala de tot, va spun ca e posibil sa reapar prin peisaj de-abia in weekend sau saptamana viitoare. Vor mai aparea 2 articole zilele viitoare, multumita mamei Grapefruits, care m-a invatat cum sa le programez. Asta asaaa, ca sa nu uitati de mine. Cu putin noroc, poate nimeresc si un internet cafe prin Militari :lol:. Tineti-mi pumnii, voi avea nevoie zilele astea!

 

Timp…incotro mergi?

Inca nu pot sa imi gasesc cuvintele pentru ca inca nu sunt in stare sa constientizez ca au trecut 4 ani 🙂 unii dintre cei mai frumosi…
Nu vreau sa scriu mult pentru ca oricum nu multi stiu momentele triste sau fericite prin care a trecut 12C’ul… Dar ati vrut sa stiti cateva detalii, sa vedeti cateva poze si m-am gandit sa tastez si eu ceva, in sfarsit…
Nu ne-am gandit ca o sa fim atat de tristi…nu ne’am gandit ca o sa ne fie dor deja. Ne’am strans la miezul noptii pe ringul de dans si am format un cerc si am plans toti pe „Ani de liceu” pana n’am mai putut…si am plans si cand am baut sampanie. O gura de alcool, doua de lacrimi inghitite…
N’au venit nici multi profesori de la clasa noastra, dar nu ne’am suparat. Cred ca cei mai importanti au fost acolo…cei carora le’a pasat si pe care ni’i vom aminti 🙂 oamenii care au tzinut la noi si la care am tzinut si noi ( suntem cam exclusivisti, nu ne place de toata lumea 😆 sau ma rog…cel putzin asa am fost :-< ).
Am dansat pana nu ne-au mai tzinut picioarele si cand n'am mai putut, ne'am descaltzat si tot nu ne-am lasat. DJ'ul ne'a facut dedicatii peste dedicatii, cu toate ca ne'am rupt pe tot felul de melodii in coltzishorul nostru…Am ras cel mai tare si cred ca am plans cel mai tare…
Zilele astea am umplut Facebook'ul cu poze si am stat pe site'ul ala nenorocit mai mult decat pana acum… in toate comentariile noastre nu ne venea sa credem ca am terminat…Mai avem cateva zile, cateva momente importante, mai avem de dat bac'ul si evident, betziile de dupa exemene 🙂 chiar daca nu o sa ne mai vedem la liceu, avem noi grija sa ne intalnim. Da, inca suntem in faza de negare: noi inca o sa mai stam in banci, noi inca nu putem sa ne trezim dimineatza ca sa ajungem la primele ore, noi inca o sa mai chiulim si o sa ne chinuim dupa cu cereri si scutiri, noi inca o sa mai copiem de o sa rupem la teste si la teze si inca o sa mai facem prostii. Pana in ultima zi sau pana o sa uitam cat de cat…
Poate ca regretam ca am fost uneori rai unii cu altii… poate ar fi trebuit sa fim mai uniti…Dar niciodata nu am lipsit de la majoratele noastre si nici nu ne'am lasat unii pe altii cand am avut probleme. Ne'am acoperit mereu cand directoarea ne baga in shedintze si nu doar de cateva ori am avut parte de asa ceva :). Da ma, am fost cei mai tari din tot liceul in ciuda a tot ce a fost. De noi or sa isi aminteasca multi profi, multi colegi mai mici…noi am avut cele mai tari piese de teatru si noi am aparut cel mai des in presa. De buni, de rai, de nenorociti, de extraordinari….ne stie un liceu intreg 🙂 Si ne stim si noi…citisem pe blogul cuiva ( imi cer scuze, dar sunt atat de turburata incat nu-mi amintesc ca „OAMENII UITA, DAR SUFLETUL NU!”…Sa stiti ca e pe bune…

P.S: incepand de azi, o sa scriu mai rar 🙂 sunt si confuza, am si mult de invatat pentru ca pana acum am pierdut timpul… o sa va citesc mai rar, o sa public mai putzin…dar nu sa va las :* am sa onorez mereu orice leapsa si o sa va mai povestesc ce fac si pe unde umblu…

 

I’ve got it from my mamma

Nu stiu daca e din cauza ca mi-e dor de mami ( e plecata de 3 saptamani) sau daca lucrurile stau chiar asa cum le vad eu…Nu am mai scris nimic de cateva zile pentru ca am meditat foarte serios la chestiunea asta: pe zi ce trece, seman tot mai mult cu mama!
Lasand la o parte trasaturile fizice… frate, chiar am inceput sa vorbesc si sa ma port ca mama! Azi la sala, uitandu-ma in oglinda in timp ce eram pe banda, am observat ca alerg exact ca mama !!! Nu va pot descrie exact, dar cert e ma misc la fel de haotic dar de puternic si de hotarat ca si ea.
Vorbind cu o pustoaica aseara despre chestii mai personale si mai intime ( de fapt, e doar cu 2 ani mai mica decat mine dar jur ca diferentza mi se pare ca de la cer la pamant! ), mi-am dat seama ca incep sa am unele conceptii ca si mama. Daca bunica mea ii spunea mamei „Rodico, vezi ai grija…cat pune matza laba”, daca mama imi spunea mie „Vezi Dano, ca unii baietzi sunt mai depravatzi, exista mijloace de contraceptie, fa ce vrei, dar daca ramai cu copil la varsta asta, te legi de maini si de picioare”, eu ii spuneam tipei asteia aseara ” Faaata, el te lasa gravida si pleaca.La 16 ani, nici un baiar nu’si asuma responsabilitatea. Mergi cu cine vrei, joaca’te, dar vezi sa nu faci ceva ce poti regreta mai tarziu!”…Huuuuuuuh?! Eu spunand asta?! De unde si pana cand?! Adica eu am avut si am grija de mine, dar niciodata nu am dat sfaturi de genu’!
Intr’o discutie mai formala sau pur si simplu de complezenta, am acelasi stil si acelasi zambet ca si mama mea! Eu, care pretind ca am facut psihologie multa, ca stapanesc bine arta discursului, imi dau seama ca am acele tactici si strategii de abordare ca si mama, pe care pana acum ceva vreme, o subestimam mult in privintza asta…Eu, care pretind ca fac parte din alta generatie si ca stiu sa iau baietzii altfel, cateodata ma trezesc vorbind cu ei exact cum poate ar fi facut-o si mama la varsta mea: degajat, cu incredere, usor ironic cateodata, plina de umor dar si serioasa cand este cazul, mereu gata sa ii ajut sau sa ii ascult daca au nevoie.
Si nici la fizic nu sunt departe de ea, norocul meu ca am aproape 1,70. Am auzit o data o chestie de genul ca atunci cand un barbat se insoara cu o femeie, ar trebui sa se uite si la soacra lui, pentru ca peste ani, sotia lui va ajunge exact ca mama ei 😀 Ar fi de bine in cazul meu, pt ca mami la varsta ei se tzine foarte bine 😆 este o adevarata doamna, desi nu am sa-i spun niciodata asta. Ar termina toate borcanele cu dulceatza si gem…
Am cam mostenit-o pe mama…si mi se pare ca dupa o anumita varsta, fetele ajung in general ca si mamele lor. Evitam toata viatza sa fim ca ele ( unele dintre noi), cateodata chiar le criticam pentru anumite apucaturi ( asa facea si mama cu bunica), dar intr-un final ne pica fisa ca parca am mai auzit undeva replici care ne vin in minte si avem senzatia de deja vu. De ce oare? 😆 Si daca tot sta treaba asa, eu sper s-o mostenesc pe mami si in bucatarie, desi nu dau semne ca as fi fata ei la capitolul asta :”> . Shame on me, sper sa nu raman asa mereu!
Evident ca mama n-o sa citeasca post’ul asta ( ma gandesc eu asa, cu toate ca uneori mai umbla pe net). Dar chiar simt nevoia sa ii fac dedicatia asta, cu toate ca este de la un barbat catre tatal sau, eu cred ca e valabila si reciproca 😀 Am tot criticat’o, m-am tot ferit sa fiu ca ea, dar nu stiu cum am ajuns s-o iubesc si sa ajung exact asa…Mai, mama …:)