Am ajuns si eu astazi prin regie, pentru a doua oara. Ce a fost nou fata de data trecuta a fost faptul ca am vazut cum arata o camera din camin ( de baieti). Nu pot spune ca e rau, dar mai bine ma abtin. I-am zambit frumos Habibei mele cand m-am intors ACASA! 🙂
Nu cladirea si nu mediul conteaza, cat faptul ca am avut ocazia sa aud niste discutii intre baieti demne de toata mama psihanalizei ( da, am fost la un etaj plin de exemplare masculine). Erau si cateva fete, care fie aveau camerele prin zona, fie erau pierdute pe acolo. Si cate nu au auzit urechiusele mele despre acele gagici mai bune sau mai putin bune…si pentru a nu stiu cata oara mi s-a confirmat faptul ca barbatii sunt de N ori mai barfitori decat femeile… Doar ca ei nu constientizeaza asta! Se considera a fi barfa doar ” ce fusta ti-ai mai luat?”, „uite-o pe Moni ce fund mare are!” sau „parasuta aia din grupa 10 si-a pus silicoane; oare cat or fi costat?”. Bine ma, dar „ah, ce-as rupe fusta aia cu dintii!”, „ce fund bune are aia!” sau „frate, ce balcoane are aia!” ( si asta curatand un pic limbajul si limitandu-ma doar la aceste cateva afirmatii ) nu e tot barfa?! Aaah, e doar relatare si impartasire de opinii… 🙂
All in all, sunteti funny, ma baieti. Mie chiar imi face placere sa mai stau in mijlocul vostru cateodata si sa aud ce mai debitati. Poate pe voi va plictiseste sau va enerveaza un grup de fete care in care se chicoteste si se vorbeste mult, dar voi chiar sunteti fascinanti! ( cel putin pentru mine). Ce mai barfiti nou? 😀

Reclame

Dar toata lumea cauta refugii. Fara exceptie. Pana si cel mai puternic om, pana si cel mai miserupist. Pentru ca refugiile sunt ca niste poduri catre zile mai bune, catre momente mai fericite. Cateodata ne oprim chiar la jumatate drumului, scandurile scartaie serios, ne uitam inapoi – numai cenusa, ne uitam in jos – parca ni se face rau, ne uitam inainte – mai e ceva, dar se vede o luminita la capat.
Da, toata lumea cauta refugii. Cel mai adesea, in familie, in prieteni. Ne este frica uneori sa ramanem singuri cu gandurile noastre. Stand cu persoanele mai apropiate, iesind la aer, parca mai uitam, parca gasim solutii, parca ne face bine un ” hai la mine la cafea ca sa mai vorbim” sau „nu iti face griji, nu esti singur!”. Nici nu ne dam seama de efectele cuvintelor; deseori preferam sa nu vorbim, sa nu ascultam. Cautam refugii in noi insine. Dar asta e calea cea mai grea, zic eu. Cum spunea un filosof al carui nume imi scapa din varii motive, este greu sa ai o discutie cu tine insati. Este greu sa te si asculti, sa iti si raspunzi in acelasi timp.
Altii cauta refugii in pasiuni, hobby’uri. Obisnuiam sa citesc si cate 2 carti pe noapte, numai sa nu pun capul pe perna si sa incep sa ma gandesc la lucruri care sa ma intristeze. Oamenii ambitiosi se refugiaza si in munca, in activitati de tot felul. Functioneaza. Interesul pentru altceva, dedicarea pentru un proiect, oboseala care rezulta din urma muncii sunt in stare sa combata inceputul de depresie. Cateodata alegem si mancarea (dulciurile in exces) ca sa ne consolam. Sau dimpotriva, starea noastra emotionala ne afecteaza atat de mult incat ni se taie orice pofta de mancare. Nu stiu sa spun daca e buna prima varianta sau a doua, in ceea ce priveste apetitul.
Da, toata lumea cauta refugii… in bratele celei mai bune prietene, in mijlocul unui centru comercial printre haine, la birou, etc. Nu vad solutii in schimb in betiile repetate si in droguri. O pastila atat de mica nu va putea rezolva niciodata o problema atat de mare…Dar da,cu totii avem nevoie de un locusor caldut in care sa ni se usuce lacrimile, si in acelasi timp moale, ca sa putem sa ne alinam ranile produse de duritatea vietii.

Dar cei ce n-au iubit niciodata cu adevarat nu stiu asta si se ineaca toata viata lor in mocirle.

…pentru ca am auzit azi in autobuz o discutie care ar fi trebuit sa fie purtata in particular. In schimb, au auzit’o toti calatorii. Si sunt sigura ca fiecare a comentat’o in felul sau. Asa am facut si eu.
Caz simplu, intalnit inca de la inceputul omenirii: ea nu vrea sa se mai intalneasca cu el, dupa o relatie de 3 ani si ceva. El e distrus. Ceea ce nu se spunea in primii nostrii ani de viata este „Lasa ma, sunt atatea fete pe lumea asta”. ( replica este data de cel mai bun prieten al celui aflat in suferinta). Aha.
Nu sunt de acord. Nu stiu ce cred altii, dar eu nu sunt de parere ca o alta persoana o poate inlocui intocmai pe cea pe care tocmai ai pierdut’o. Si ati observat asta? Dupa fiecare despartire, toti iti spun „Lasa ma, ca e lumea plina de fete/baieti!”. Norocul meu ca nu am prietene atat de simpliste si de imbecile incat sa’mi fi spus asta vreodata…Norocul meu ca ele stiu parerea mea: atunci cand iti lipseste o anumita persoana, parca iti lipseste intreaga lume. In momentele alea, tu vrei pe cineva special, nu un strain! E ca si cum ai cere o Cola si ai primi apa chioara!
Sunt de acord ca dupa ceva timp, uitam de durerea pierderii partenerului si ne fixam pe altcineva. Pe altcineva diferit. Mai bun, sau mai rau. Dar niciodata identic. Un altcineva pe care il vom iubi mai mult sau mai putin decat pe cel anterior lui, mai pasional sau mai de forma, mai in secret sau mai evident. Dar niciodata nu vom iubi 2 persoane in acelasi mod…mi se pare imposibil…Una nu compenseaza lipsa alteia…Si mi se pare la fel de imposibil ca replica ” sunt fete/ baieti la toate colturile” sa consoleze un om parasit.Dragostea se gaseste prin colturi?! In unghere?! Sub fustele oricarei femei sau masina oricarui barbat?!
Nu cred. Nu cred ca lumea e plina de iubire. Nu mai am 14 ani ca sa cred ca Fat-Frumos se afla langa trecerea de pietoni de langa mine si asteapta ca eu sa-l vad. Dar nu am sa cred niciodata nici ca el este intr-un coltz, exersandu-si replici de agatzat si asteptand sa fie remarcat de mine, dupa ce mi-am pierdut un iubit si am facut prostia sa iau in considerare ce imi spune un om al mocirlelor: „Lasa ma, sunt atatia baieti pe lumea asta”…

Stiu ca trebuia sa va urez de ieri o luna mai cat mai frumoasa si mai fericita, dar credeti-ma va rog ca am picat lata de oboseala :”> nu am facut nimic iesit din comun, dar a fost o zi speciala petrecuta intr-un cerc exclusivist alcatuit din persoane alaturi de care am crescut..:)
Asa ca va voi spune acum sa profitati de ultima luna de primavara din anul acesta ( stiu ca DianaEmma mai are de suferit din cauza copacilor si am aflat de curand ca nici Loryloo n-o duce prea bine 😦 ) si profitati de faptul ca treaba cu astenia inca mai este valabila ca sa facetzi tot ce va trece prin cap!
Stiu ca am cam lipsit din peisajul wordpress’ului, dar v’am citit si cand voi fi in stare va voi si comenta. Am scris mai rar pentru ca nu prea imi mai gasesc cuvintele…cred ca sunt fericita 🙂 cred ca asa arata sentimentul: cand stai aproape toata ziua cu ochii pe peretzi si te gandesti la ceva, la un singur lucru, cu un zambet tamp pe fatza si cu o caldurica permanenta in sufletzel, care nu te lasa sa te superi sau sa te enervezi din daca e sfarsitul lumii. Si starea asta de visare cu ochii deschisi mi-a fost accentuata de un film peste care am dat aseara intamplator la tv si pe care nu-l mai vazusem de mai bine de 2 ani ( uitasem deci muuulte replici din el). Cu un castron cu salata de fructe in bratze m-am uitat cu inimioara cat o capshunica cu zahar la „Before Sunset” . Sunt sigura ca domnishoarele indragostite de iubire l-au vazut deja, dar eu il recomand acuma acelora care nu stiu despre ce vorbesc. „Before Sunset” este continuoarea unei povesti de iubire de acum 9 ani ( „Before sunrise” parca): el scrie o carte despre ea si astfel o gaseste prin Paris. Discutiile dintre cei doi sunt fascinante si finalul pica superb..
Stiu ca poate sunt aeriana, stiu ca poate gresesc, imi cer iertare, dar fericirea mea n-o mai dau inapoi! 🙂

Celine: Baby, you are gonna miss that plane.
Jesse: I know.

Nu stiu daca e din cauza ca mi-e dor de mami ( e plecata de 3 saptamani) sau daca lucrurile stau chiar asa cum le vad eu…Nu am mai scris nimic de cateva zile pentru ca am meditat foarte serios la chestiunea asta: pe zi ce trece, seman tot mai mult cu mama!
Lasand la o parte trasaturile fizice… frate, chiar am inceput sa vorbesc si sa ma port ca mama! Azi la sala, uitandu-ma in oglinda in timp ce eram pe banda, am observat ca alerg exact ca mama !!! Nu va pot descrie exact, dar cert e ma misc la fel de haotic dar de puternic si de hotarat ca si ea.
Vorbind cu o pustoaica aseara despre chestii mai personale si mai intime ( de fapt, e doar cu 2 ani mai mica decat mine dar jur ca diferentza mi se pare ca de la cer la pamant! ), mi-am dat seama ca incep sa am unele conceptii ca si mama. Daca bunica mea ii spunea mamei „Rodico, vezi ai grija…cat pune matza laba”, daca mama imi spunea mie „Vezi Dano, ca unii baietzi sunt mai depravatzi, exista mijloace de contraceptie, fa ce vrei, dar daca ramai cu copil la varsta asta, te legi de maini si de picioare”, eu ii spuneam tipei asteia aseara ” Faaata, el te lasa gravida si pleaca.La 16 ani, nici un baiar nu’si asuma responsabilitatea. Mergi cu cine vrei, joaca’te, dar vezi sa nu faci ceva ce poti regreta mai tarziu!”…Huuuuuuuh?! Eu spunand asta?! De unde si pana cand?! Adica eu am avut si am grija de mine, dar niciodata nu am dat sfaturi de genu’!
Intr’o discutie mai formala sau pur si simplu de complezenta, am acelasi stil si acelasi zambet ca si mama mea! Eu, care pretind ca am facut psihologie multa, ca stapanesc bine arta discursului, imi dau seama ca am acele tactici si strategii de abordare ca si mama, pe care pana acum ceva vreme, o subestimam mult in privintza asta…Eu, care pretind ca fac parte din alta generatie si ca stiu sa iau baietzii altfel, cateodata ma trezesc vorbind cu ei exact cum poate ar fi facut-o si mama la varsta mea: degajat, cu incredere, usor ironic cateodata, plina de umor dar si serioasa cand este cazul, mereu gata sa ii ajut sau sa ii ascult daca au nevoie.
Si nici la fizic nu sunt departe de ea, norocul meu ca am aproape 1,70. Am auzit o data o chestie de genul ca atunci cand un barbat se insoara cu o femeie, ar trebui sa se uite si la soacra lui, pentru ca peste ani, sotia lui va ajunge exact ca mama ei 😀 Ar fi de bine in cazul meu, pt ca mami la varsta ei se tzine foarte bine 😆 este o adevarata doamna, desi nu am sa-i spun niciodata asta. Ar termina toate borcanele cu dulceatza si gem…
Am cam mostenit-o pe mama…si mi se pare ca dupa o anumita varsta, fetele ajung in general ca si mamele lor. Evitam toata viatza sa fim ca ele ( unele dintre noi), cateodata chiar le criticam pentru anumite apucaturi ( asa facea si mama cu bunica), dar intr-un final ne pica fisa ca parca am mai auzit undeva replici care ne vin in minte si avem senzatia de deja vu. De ce oare? 😆 Si daca tot sta treaba asa, eu sper s-o mostenesc pe mami si in bucatarie, desi nu dau semne ca as fi fata ei la capitolul asta :”> . Shame on me, sper sa nu raman asa mereu!
Evident ca mama n-o sa citeasca post’ul asta ( ma gandesc eu asa, cu toate ca uneori mai umbla pe net). Dar chiar simt nevoia sa ii fac dedicatia asta, cu toate ca este de la un barbat catre tatal sau, eu cred ca e valabila si reciproca 😀 Am tot criticat’o, m-am tot ferit sa fiu ca ea, dar nu stiu cum am ajuns s-o iubesc si sa ajung exact asa…Mai, mama …:)