„De la un cardiac, cordial”

Da, sunt sigura ca ati aflat deja cu totii: Adrian Paunescu a murit. Era de asteptat, cred eu. Adica inca de acum o saptamana se simtea rau, a fost internat… Inevitabilul nu a mai putut fi amanat prea mult.
Mi s-a intamplat ceva foarte straniu: de fiecare data cand am facut drumul Bucuresti-Constanta sau invers a murit cineva. Asta-vara cand am fost sa imi depun dosarul pentru facultate, cum am urcat in autocar, am auzit la radio ca Madalina Manole s-a sinucis. Pe moment eram prea disperata sa am toate documentele la mine, dar de-abia dupa am inceput sa realizez gravitatea situatiei.
Astazi aflu de moartea lui Paunescu. Primul gand care mi-a trecut prin minte a fost „Fuck, iar vuieste media de nu stiu ce ipoteze, concluzii, reportaje pe tema asta!”. Nu vi se pare ca aveti si voi un deja-vu? Serios, aproximativ aceeasi chestie se intampla de fiecare data cand moare cate un personaj destul de important, dar uitat de lume.
Eu nu il consider pe Adrian Paunescu un mare poet. Nu. Pentru mine a fost politician. Nu prea se pupa aceste doua meserii, zic eu. I-am rasfoit poeziile in seara asta ca sa nu mor proasta. Da, pana acum am citit doar cateva versuri de ale sale. Da, a fost nevoie sa se intample aceasta nenorocire ca sa le citesc si eu cap-coada. Da, stiu, e foarte urat din partea mea. Da, sunt sigura ca in urmatoarele ore vor aparea la statusuri cuvinte de-ale sale. Nu, nu suport asa ceva. Nu, nu sunt fana a lui Adrian Paunescu. Nu, nu am nimic cu el, nu am fost niciodata interesata de ceea ce face, poate a fost un om bun sau nu. Nu, nu ma innebuneste activitatea sa literara; cateva expresii m-au facut sa deschid mai bine ochii si atat. Insa ultima sa poezie scrisa pe patul de spital m-a impresionat profund, m-a cutremurat intr-un hal fara de hal…M-a pus pe ganduri, ma face sa imi pun intrebari. Pentru asta am sa il retin si am sa spun „Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”

De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!.

 

Despre refugii

Dar toata lumea cauta refugii. Fara exceptie. Pana si cel mai puternic om, pana si cel mai miserupist. Pentru ca refugiile sunt ca niste poduri catre zile mai bune, catre momente mai fericite. Cateodata ne oprim chiar la jumatate drumului, scandurile scartaie serios, ne uitam inapoi – numai cenusa, ne uitam in jos – parca ni se face rau, ne uitam inainte – mai e ceva, dar se vede o luminita la capat.
Da, toata lumea cauta refugii. Cel mai adesea, in familie, in prieteni. Ne este frica uneori sa ramanem singuri cu gandurile noastre. Stand cu persoanele mai apropiate, iesind la aer, parca mai uitam, parca gasim solutii, parca ne face bine un ” hai la mine la cafea ca sa mai vorbim” sau „nu iti face griji, nu esti singur!”. Nici nu ne dam seama de efectele cuvintelor; deseori preferam sa nu vorbim, sa nu ascultam. Cautam refugii in noi insine. Dar asta e calea cea mai grea, zic eu. Cum spunea un filosof al carui nume imi scapa din varii motive, este greu sa ai o discutie cu tine insati. Este greu sa te si asculti, sa iti si raspunzi in acelasi timp.
Altii cauta refugii in pasiuni, hobby’uri. Obisnuiam sa citesc si cate 2 carti pe noapte, numai sa nu pun capul pe perna si sa incep sa ma gandesc la lucruri care sa ma intristeze. Oamenii ambitiosi se refugiaza si in munca, in activitati de tot felul. Functioneaza. Interesul pentru altceva, dedicarea pentru un proiect, oboseala care rezulta din urma muncii sunt in stare sa combata inceputul de depresie. Cateodata alegem si mancarea (dulciurile in exces) ca sa ne consolam. Sau dimpotriva, starea noastra emotionala ne afecteaza atat de mult incat ni se taie orice pofta de mancare. Nu stiu sa spun daca e buna prima varianta sau a doua, in ceea ce priveste apetitul.
Da, toata lumea cauta refugii… in bratele celei mai bune prietene, in mijlocul unui centru comercial printre haine, la birou, etc. Nu vad solutii in schimb in betiile repetate si in droguri. O pastila atat de mica nu va putea rezolva niciodata o problema atat de mare…Dar da,cu totii avem nevoie de un locusor caldut in care sa ni se usuce lacrimile, si in acelasi timp moale, ca sa putem sa ne alinam ranile produse de duritatea vietii.

 

A fost mai mult decat un scriitor, a fost un om!

Am primit cutremuratoarea veste ca Paul Iruc a murit… sunt socata de o ora incoace cand ma gandesc ca, profesorul meu de limba si literatura romana din liceu, nu mai este… cand ma gandesc ca, un doctor, un scriitor…pur si simplu, nu mai este! Ca omul Paul Iruc s-a dus…
Cu bune, cu rele, pot afirma fara indoiala ca a fost si este MARE! Avea o cultura generala impresionanta ( generala?! of.. nu stiu daca era domeniu umanist pe care sa nu-l cunoasca), un stil de a preda unic si a avut tot respectul meu si nu cred ca gresesc daca spun ca in general, al nostru. Nu imi aduc aminte sa fi fost vreodata galagie la ora lui, sa ne fi dat teme peste teme sau sa ne fi facut rau… Ne-a tinut de atatea ori lectii de viata incat pana si acum imi rasuna in urechi cuvintele sale. Poate ar fi mandru daca ar sti ca cel putin de unii s-au lipit toate sfaturile si invataturile sale, daca ar sti ca unii au invatat sa citeasca practic de la el, daca ar sti ca am rasfoit aproape fiecare carte din care el ne dadea cate un citat. La fel de mandru cum am fost si eu cand a obtinut diploma de doctor honoris causa in limba romana sau cand am mers la lansarea primei si singurei sale carti din pacate – ” Eminescu si devenirea poeziei europene moderne”, la care stiu ca a lucrat enorm si care da, a fost foarte apreciata. Si mai stiu si ca lucra la inca 2 carti – una despre opera lui Nichita Stanescu si alta despre „Lumea ca prostie” ( pe care cu totii o asteptam nerabdatori). Nu stiu ce se va intampla cu ele…
A fost un om de o sensibilitate profunda, extraordinar de inteligent si de bland totodata. Ne spunea ca numai oamenii prosti sunt rai..si avea dreptate. Am fost ultima lui clasa la care a tinut si ne-a aratat asta; ne-a ajutat enorm, cat a putut. Si daca nu am stiut sa apreciem, a fost vina noastra. Deschidem mereu ochii prea tarziu, doar cand se intampla lucruri triste de genul.
Nu stiu cand e inmormantarea, dar am sa las orice cand voi afla si am sa merg. Si nici cuvintele nu mi se gasesc prea bine, daca domnul profesor m-ar vedea in ce hal ma balbai nu m-ar recunoaste..
Stiti cum e? Haideti sa spunem pe bune! Oamenii mari sunt apreciati numai dupa ce mor. In timpul vietii avem grija sa ii blamam, sa le aducem tot felul de acuzatii si sa-i barfim. Procedam cu ei asa cum facem si cu fericirea: cand o avem, nu stim sa tinem la ea. Cand o pierdem, incepem sa regretam. Eu sper ca macar acum unii care l-au judecat prea aspru sa realizeze ca nici lui nu i-a fost usor. Dimpotriva…fiind eleva lui, stiu eu mai bine cat s-a chinuit; mie si colegilor mei ne spunea ce il durea. Si mai sper ca munca sa ii fie apreciata pe viitor si mai mult decat in prezent. Isi merita un loc de cinste printre scriitorii nostri, printre oamenii cu suflet dintre noi.

„Cu cea mai profunda consideratie, pentru Dana”. Asta a fost dedicatia pe care mi-a scris-o pe prima pagina a cartii sale. Cu cea mai profunda consideratie si pentru domnevoastra, domn profesor! Odihniti-va in pace…unii nu va vor uita…dar mai presus decat orice, nu vor uita invataturile pe care le-ati daruit…

 

Timp…incotro mergi?

Inca nu pot sa imi gasesc cuvintele pentru ca inca nu sunt in stare sa constientizez ca au trecut 4 ani 🙂 unii dintre cei mai frumosi…
Nu vreau sa scriu mult pentru ca oricum nu multi stiu momentele triste sau fericite prin care a trecut 12C’ul… Dar ati vrut sa stiti cateva detalii, sa vedeti cateva poze si m-am gandit sa tastez si eu ceva, in sfarsit…
Nu ne-am gandit ca o sa fim atat de tristi…nu ne’am gandit ca o sa ne fie dor deja. Ne’am strans la miezul noptii pe ringul de dans si am format un cerc si am plans toti pe „Ani de liceu” pana n’am mai putut…si am plans si cand am baut sampanie. O gura de alcool, doua de lacrimi inghitite…
N’au venit nici multi profesori de la clasa noastra, dar nu ne’am suparat. Cred ca cei mai importanti au fost acolo…cei carora le’a pasat si pe care ni’i vom aminti 🙂 oamenii care au tzinut la noi si la care am tzinut si noi ( suntem cam exclusivisti, nu ne place de toata lumea 😆 sau ma rog…cel putzin asa am fost :-< ).
Am dansat pana nu ne-au mai tzinut picioarele si cand n'am mai putut, ne'am descaltzat si tot nu ne-am lasat. DJ'ul ne'a facut dedicatii peste dedicatii, cu toate ca ne'am rupt pe tot felul de melodii in coltzishorul nostru…Am ras cel mai tare si cred ca am plans cel mai tare…
Zilele astea am umplut Facebook'ul cu poze si am stat pe site'ul ala nenorocit mai mult decat pana acum… in toate comentariile noastre nu ne venea sa credem ca am terminat…Mai avem cateva zile, cateva momente importante, mai avem de dat bac'ul si evident, betziile de dupa exemene 🙂 chiar daca nu o sa ne mai vedem la liceu, avem noi grija sa ne intalnim. Da, inca suntem in faza de negare: noi inca o sa mai stam in banci, noi inca nu putem sa ne trezim dimineatza ca sa ajungem la primele ore, noi inca o sa mai chiulim si o sa ne chinuim dupa cu cereri si scutiri, noi inca o sa mai copiem de o sa rupem la teste si la teze si inca o sa mai facem prostii. Pana in ultima zi sau pana o sa uitam cat de cat…
Poate ca regretam ca am fost uneori rai unii cu altii… poate ar fi trebuit sa fim mai uniti…Dar niciodata nu am lipsit de la majoratele noastre si nici nu ne'am lasat unii pe altii cand am avut probleme. Ne'am acoperit mereu cand directoarea ne baga in shedintze si nu doar de cateva ori am avut parte de asa ceva :). Da ma, am fost cei mai tari din tot liceul in ciuda a tot ce a fost. De noi or sa isi aminteasca multi profi, multi colegi mai mici…noi am avut cele mai tari piese de teatru si noi am aparut cel mai des in presa. De buni, de rai, de nenorociti, de extraordinari….ne stie un liceu intreg 🙂 Si ne stim si noi…citisem pe blogul cuiva ( imi cer scuze, dar sunt atat de turburata incat nu-mi amintesc ca „OAMENII UITA, DAR SUFLETUL NU!”…Sa stiti ca e pe bune…

P.S: incepand de azi, o sa scriu mai rar 🙂 sunt si confuza, am si mult de invatat pentru ca pana acum am pierdut timpul… o sa va citesc mai rar, o sa public mai putzin…dar nu sa va las :* am sa onorez mereu orice leapsa si o sa va mai povestesc ce fac si pe unde umblu…

 

Un vals de inceput de luna

Stiu ca trebuia sa va urez de ieri o luna mai cat mai frumoasa si mai fericita, dar credeti-ma va rog ca am picat lata de oboseala :”> nu am facut nimic iesit din comun, dar a fost o zi speciala petrecuta intr-un cerc exclusivist alcatuit din persoane alaturi de care am crescut..:)
Asa ca va voi spune acum sa profitati de ultima luna de primavara din anul acesta ( stiu ca DianaEmma mai are de suferit din cauza copacilor si am aflat de curand ca nici Loryloo n-o duce prea bine 😦 ) si profitati de faptul ca treaba cu astenia inca mai este valabila ca sa facetzi tot ce va trece prin cap!
Stiu ca am cam lipsit din peisajul wordpress’ului, dar v’am citit si cand voi fi in stare va voi si comenta. Am scris mai rar pentru ca nu prea imi mai gasesc cuvintele…cred ca sunt fericita 🙂 cred ca asa arata sentimentul: cand stai aproape toata ziua cu ochii pe peretzi si te gandesti la ceva, la un singur lucru, cu un zambet tamp pe fatza si cu o caldurica permanenta in sufletzel, care nu te lasa sa te superi sau sa te enervezi din daca e sfarsitul lumii. Si starea asta de visare cu ochii deschisi mi-a fost accentuata de un film peste care am dat aseara intamplator la tv si pe care nu-l mai vazusem de mai bine de 2 ani ( uitasem deci muuulte replici din el). Cu un castron cu salata de fructe in bratze m-am uitat cu inimioara cat o capshunica cu zahar la „Before Sunset” . Sunt sigura ca domnishoarele indragostite de iubire l-au vazut deja, dar eu il recomand acuma acelora care nu stiu despre ce vorbesc. „Before Sunset” este continuoarea unei povesti de iubire de acum 9 ani ( „Before sunrise” parca): el scrie o carte despre ea si astfel o gaseste prin Paris. Discutiile dintre cei doi sunt fascinante si finalul pica superb..
Stiu ca poate sunt aeriana, stiu ca poate gresesc, imi cer iertare, dar fericirea mea n-o mai dau inapoi! 🙂

Celine: Baby, you are gonna miss that plane.
Jesse: I know.

 

Goana dupa sentimente

Cateodata parca raman fara cuvinte…Stiu ca e un cliseu nenorocit, dar de obicei sunt genul de persoana care are replica pentru orice…Exista cativa inshi care ma lasa fara glas…

Cateodata ma intreb oare unde naiba ii gasesc pe toti…? Sau unde naiba ma gasesc ei pe mine?! Pentru ca nu am fost in viatza mea cu un baiat normal, cuminte, trebuia sa ma pun mereu cu unul care avea ceva…aparte ( sa spunem). M-am intalnit numai cu personaje de basm, insa nici unul nu era Fat-Frumos. Sa fie Creanga oare atat de idiot…?

Cateodata ma apuca o melancolie subita cand ma gandesc cum e sa ai langa tine o persoana care sa te iubeasca, frate! Ori, pana acum poate am avut, acum nu mai am, sau poate e inca acolo si eu sunt paranoica…Cert e ca o sa ajung intr-o buna zi sa alerg dupa 3 deodata, adica macar unul dintre ei ar putea sa ma iubeasca, nu?

Si totusi nu ma multumesc cu putin, nu stiu, poate sunt pretentioasa, poate multe fete se regasesc in ceea ce scriu, poate multi baieti ma injura pentru cum sunt, dar si eu sunt satula de unii dintre ei. Discutii oscilante ( ieri ma pisiceai, azi esti rece ca un manechin), eschivari ( arata-te odata, stiu ca esti acolo!)…In goana asta nebuna dupa sentimente ne alegem doar cu praf in ochi…Ne depaseste timpul, ne depaseste iubirea, de-asta nu o prindem niciodata. Si cat despre fericire, ea a trecut de mult linia de sosire, in schimb noi nici macar nu am auzit zgomotul de start al pistolului.Macar indreptati-mi-l spre tampla…Ca sa aud mai bineeee!!! Noiembrie mi-a infundat urechile si tu m-ai orbit, din cauza ta nu mai pot sa vad inainte, sa trec peste tine…Imi vine o minte o chestie pe care am auzit-o recent …”Auzi iubitule, ai mancat sticla? Daca nu, atunci da-te te rog din fata mea ca nu pot sa vad prin lemn!”…Deci vrei te rog sa fii mai clar cu mine, nu vad prin intuneric!