Film de noiembrie

Stiu ca practic am sugerat o a doua parte la „Si daca timpul curge, sa curga in pahare”, doar ca aceasta va fi poate la anul, pentru ca acum nu prea ma mai simt in stare. Am inceput sa ma pup si eu foarte serios cu facultatea, cu N proiecte si teme, cu mers la BCU in mod regulat si da, e al naibii de obositor ( nu, n-am sa folosesc niciodata cuvantul „GREU”, pentru ca imi place prea mult ceea ce fac). Dar cred ca asta a fost unul din riscurile Bucurestiul: invatat, invatat si iarasi invatat!
Imi cer scuze si daca am mai inceput sa lipsesc din peisaj…e de bine, stati linistiti :lol:. Doar ca fericirea ma tine departe de laptop, ca si temele si gandurile pe care le am uneori…Chiar aseara inainte sa adorm mi-am amintit de un film pe care l-am vazut in urma cu multi ani, dar care are mereu aceleasi efecte asupra mea. Stiu ca v-ati fi asteptat ca in mod normal sa recomand „Sweet November”. O fac! Daca nu l-ati vazut pe luna asta, nu mai asteptati! Dar vroiam sa va vorbesc de data asta despre „Stepmom”, un film de acum 12 ani, avand in rolurile principale pe una dintre actritele mele preferate – Julia Roberts si pe Susan Sarandon.
Povestea nu e foarte complicata, e un caz clasic, as spune. Un cuplu cu 2 copii ( o fata in varsta de 11-12 ani si un baietel) divorteaza. Raman in relatii bune, impart custodia copiilor. Pana cand tatal isi gaseste o iubita mult mai tanara decat el, pe care se hotaraste s-o ceara de nevasta. Totul clar pana aici, insa nici nu va dati seama cat de al dracului de complicat este pentru copii, mai ales pentru fata care incepe sa se confrunte cu probleme adolescentei, s-o accepte pe mama vitrega. Si ca totul sa fie si mai dificil, mama descopera ca are cancer si ca va muri in viitorul apropiat.
Nu spuneti ca mama vitrega ( Julia Roberts) este o scorpie doar din cauza ca urmeaza sa ii ia locul celeilalte…Este greu si pentru ea… E tare nasol sa se dea peste cap sa isi adapteze obiceiurile si munca la noua viata de familie si mai ales sa ii faca pe copii sa o accepte macar.
Serios, exista probabilitatea sa-l fi vazut. Dar daca nu ati facut-o, descarcati-l. O sa va aduca aminte intr-un fel sau altul de mamele voastre, de care stiu ca majoritatea sunteti departe…

 

„ma cheama Sonia, am 26 de ani, cancer la stomac si inca 6 luni de trait.”

te’ai gandit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face daca ai sti ca o sa mori curand, nu? dar esti linistit, n-o sa ti se intample tocmai tie. ai un destin maret. astepti o minune, stii ca o sa vina pentru ca asa se termina toate filmele americane.
boala mi-a deschis ochii. nu conteaza cand mori pana la urma, asa ca le-am incercat pe toate. ai sa vezi. sex, droguri, tratamente…am intalnit o gramada de lume, ba chiar am reusit sa ma indragostesc. de un barbat diagnosticat cu hiv. o relatie total diferita de ce ai crede tu.
nu am priceput niciodata sporturile extreme. senzatii tari? adrenalina? incercati cancerul!

„Soni” – Andrei Ruse. O recomand din tot sufletul. E mai mult decat o lectie de viata. Da, este vorba despre moarte, dar fara vesnica lalaiala si tristete. Este o carte care are de toate: umor, seriozitate, teorii, conceptii, suspans, cotidian, realitate!
Inca din descrierea de mai sus care apare pe coperta cred ca v’ati dat seama despre ce este vorba. Nu e ceva iesit din comun. Soni, o fata obisnuita, a fost diagnosticata cu cancer la stomac, mai avand doar 6 luni de trait, pe care si le petrece asa cum crede ea de cuviinta. Si incearca sa le faca pe toate. Si noi cred ca am proceda la fel daca am sti cate zile mai avem pana am muri, nu? 🙂
Exista fragmente in aceasta carte la care este imposibil sa nu razi cu lacrimi. De pilda, stiind ca urmeaza sa moara, Soni o ia pe prietena ei cea mai buna, se urca intr’un taxi si se duc la un magazin de pompe funebre ca sa isi aleaga chiar ea sicriul! Se consulta cu vanzatoarea ( care initial a crezut ca fata glumeste), intreaba de preturi si modele, ba chiar vrea sa probeze unul si isi roaga prietena sa ii faca poza in cosciug. Discutiile sunt mai mult decat ironice si pline de umor. Dar exista si momente tragice, acelea in care Soni descrie durerile provocate de cancerul la stomac. Finalul? Zguduitor si neasteptat. Si nu, nu vi’l spun :). Dati o fuga la Diverta sau Carturesti si achizionati cartea. Va asigur ca veti vedea lumea, viata si moartea cu alti ochi!

Ne place in Romania la fel cum iti place tie ca ai cancer.

Daca tristetea ar putea exclama macar un „miau!” amarat, atunci toti cainii nesatui si barbari s-ar arunca peste mine.

In prima zi la scoala ar trebui sa ni se spuna ca o sa murim. Apoi alfabetul.

Cartea am citit-o anul trecut pe timpul asta. Am imprumutat’o si prietenelor mele, a fost un soc pentru noi si o mai pomenim si acum. Mi’am amintit de ea acum cateva zile cand eram intr’un taxi…soferul nu contenea cu discutiile despre politica, hotie, politie, coruptie, prostie, televiziune. A fost o cursa lunga…

(Taximetristul ingrozit, dupa ce afla de boala Soniei, o intreaba):
-da’ cum doamne iarta’ma?
-e, cum? pur si simplu. nu stiti cum e cu cancerul?
-exact asa.
-de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare…si-asta face cancer! nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor!
-pai de la tv mi-a zis si mie ca e…
incercam sa ma abtin cat puteam de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, o observasem in oglinda. avea mana pe fata.
-de la televizor, nu?
-daca va zic…mai ales de la prostia aia de OTV.
-aoleu!
-pai da, nu stiati? ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara…am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scoatea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
-vai, da’ nu plangeti doamna, doriti un servetel?s-a sesizat imediat soferul.
-nu, nu, multumesc…doar ca…mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisind.
-doamne pazeste!! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum? si nu faceti tratamente d-astea?
-ba fac, de-aia nu mai am nici par!
-aoleu!
-asta e viata, ce sa-i facem acum? am concluzionat eu.
-da, mama ei, da’ cum se intampla…am auzit-o si pe-asta! si de la OTV ziceti, nu?
-de la OTV, de la Acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
-da’ la acasa ce-are, doamna?
-tot asa! transmisii proaste. cica nici Proteveu’ nu o duce prea bine, dar cu Acasa e pulbere!
-doamne! sa-i spun lu’ nevasta-mea! sarbu asta chiar ca-i al dracu’ de zgarcit…am tot auzit…si cu tratamentele-astea nimic?
-nimic nimic…m-am dus prea tarziu. bine, sanse pot fi, nu zic…da’ mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu…ca omul.
-doamne, da’ ce-a ajuns lumea asta…
-macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
-da, dar chiar asa, sa moara oamenii si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene! nu mai e viata cu nesatuii astia! si-atat, doar de la tv, asa?
-pai ce-mi trebuia mai mult?
-doamne-ajuta! si taximetristul s-a crucit iar. ce-am ajuns…

P.S: imi cer scuze pt articolul kilometric, dar erau multe de scris
P.P.S: nu am scris eu intentionat cu litera mica, exact asa a scris autorul. Stilul este foarte non-formal, apare mai mult ca o marturisire.
P.P.S: aveti aici si alte pareri despre „Soni” – 1 si 2