„ma cheama Sonia, am 26 de ani, cancer la stomac si inca 6 luni de trait.”

te’ai gandit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face daca ai sti ca o sa mori curand, nu? dar esti linistit, n-o sa ti se intample tocmai tie. ai un destin maret. astepti o minune, stii ca o sa vina pentru ca asa se termina toate filmele americane.
boala mi-a deschis ochii. nu conteaza cand mori pana la urma, asa ca le-am incercat pe toate. ai sa vezi. sex, droguri, tratamente…am intalnit o gramada de lume, ba chiar am reusit sa ma indragostesc. de un barbat diagnosticat cu hiv. o relatie total diferita de ce ai crede tu.
nu am priceput niciodata sporturile extreme. senzatii tari? adrenalina? incercati cancerul!

„Soni” – Andrei Ruse. O recomand din tot sufletul. E mai mult decat o lectie de viata. Da, este vorba despre moarte, dar fara vesnica lalaiala si tristete. Este o carte care are de toate: umor, seriozitate, teorii, conceptii, suspans, cotidian, realitate!
Inca din descrierea de mai sus care apare pe coperta cred ca v’ati dat seama despre ce este vorba. Nu e ceva iesit din comun. Soni, o fata obisnuita, a fost diagnosticata cu cancer la stomac, mai avand doar 6 luni de trait, pe care si le petrece asa cum crede ea de cuviinta. Si incearca sa le faca pe toate. Si noi cred ca am proceda la fel daca am sti cate zile mai avem pana am muri, nu? 🙂
Exista fragmente in aceasta carte la care este imposibil sa nu razi cu lacrimi. De pilda, stiind ca urmeaza sa moara, Soni o ia pe prietena ei cea mai buna, se urca intr’un taxi si se duc la un magazin de pompe funebre ca sa isi aleaga chiar ea sicriul! Se consulta cu vanzatoarea ( care initial a crezut ca fata glumeste), intreaba de preturi si modele, ba chiar vrea sa probeze unul si isi roaga prietena sa ii faca poza in cosciug. Discutiile sunt mai mult decat ironice si pline de umor. Dar exista si momente tragice, acelea in care Soni descrie durerile provocate de cancerul la stomac. Finalul? Zguduitor si neasteptat. Si nu, nu vi’l spun :). Dati o fuga la Diverta sau Carturesti si achizionati cartea. Va asigur ca veti vedea lumea, viata si moartea cu alti ochi!

Ne place in Romania la fel cum iti place tie ca ai cancer.

Daca tristetea ar putea exclama macar un „miau!” amarat, atunci toti cainii nesatui si barbari s-ar arunca peste mine.

In prima zi la scoala ar trebui sa ni se spuna ca o sa murim. Apoi alfabetul.

Cartea am citit-o anul trecut pe timpul asta. Am imprumutat’o si prietenelor mele, a fost un soc pentru noi si o mai pomenim si acum. Mi’am amintit de ea acum cateva zile cand eram intr’un taxi…soferul nu contenea cu discutiile despre politica, hotie, politie, coruptie, prostie, televiziune. A fost o cursa lunga…

(Taximetristul ingrozit, dupa ce afla de boala Soniei, o intreaba):
-da’ cum doamne iarta’ma?
-e, cum? pur si simplu. nu stiti cum e cu cancerul?
-exact asa.
-de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare…si-asta face cancer! nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor!
-pai de la tv mi-a zis si mie ca e…
incercam sa ma abtin cat puteam de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, o observasem in oglinda. avea mana pe fata.
-de la televizor, nu?
-daca va zic…mai ales de la prostia aia de OTV.
-aoleu!
-pai da, nu stiati? ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara…am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scoatea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
-vai, da’ nu plangeti doamna, doriti un servetel?s-a sesizat imediat soferul.
-nu, nu, multumesc…doar ca…mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisind.
-doamne pazeste!! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum? si nu faceti tratamente d-astea?
-ba fac, de-aia nu mai am nici par!
-aoleu!
-asta e viata, ce sa-i facem acum? am concluzionat eu.
-da, mama ei, da’ cum se intampla…am auzit-o si pe-asta! si de la OTV ziceti, nu?
-de la OTV, de la Acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
-da’ la acasa ce-are, doamna?
-tot asa! transmisii proaste. cica nici Proteveu’ nu o duce prea bine, dar cu Acasa e pulbere!
-doamne! sa-i spun lu’ nevasta-mea! sarbu asta chiar ca-i al dracu’ de zgarcit…am tot auzit…si cu tratamentele-astea nimic?
-nimic nimic…m-am dus prea tarziu. bine, sanse pot fi, nu zic…da’ mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu…ca omul.
-doamne, da’ ce-a ajuns lumea asta…
-macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
-da, dar chiar asa, sa moara oamenii si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene! nu mai e viata cu nesatuii astia! si-atat, doar de la tv, asa?
-pai ce-mi trebuia mai mult?
-doamne-ajuta! si taximetristul s-a crucit iar. ce-am ajuns…

P.S: imi cer scuze pt articolul kilometric, dar erau multe de scris
P.P.S: nu am scris eu intentionat cu litera mica, exact asa a scris autorul. Stilul este foarte non-formal, apare mai mult ca o marturisire.
P.P.S: aveti aici si alte pareri despre „Soni” – 1 si 2

 

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici in regiunea fiintei mele.
Ma dor toate organele
Ziua ma doare soarele,
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti,
Am vorbit cu oameni si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Marin Sorescu – „BOALA”

 

Pacient pe jumatate lesinat

Daca va imbolnaviti, nu mergetzi la doctori; va vetzi simtzi si mai rau! Dar daca trebuie sa aplicati la nu stiu ce facultate sau pentru un job si avetzi nevoie neaparata de analize, atunci va trebui sa va sacrificatzi asa cum am facut si eu…
Academia de politie are cele mai stupide cerintze din toate punctele de vedere. Examenul medical este una dintre acele probe care la prima vedere pare de nimic; asta pana ajungi in Spitalul Militar si iti vine sa’ti iei lumea in cap. Asta este si motivul pentru care am scris atat de rar in ultimul timp, am fost ocupata cu fise si parafise. Stiti episodul ala din desenele animate cu Asterix si Obelix, cand unul dintre ei trebuie sa depuna o foaie in nu stiu ce cladire si este trimis de la ghiseu la altul? Eh, ganditi-va ca acum e mai rau: am mers de la un doctor la altul, si credeti-ma ca majoritatea au aceleasi fetze acre precum functionarii publici!

Si da, am facut toate analizele pe care un om le poate face: plamani, inima, dentitzie, examen chirurgical, ginecologic, oftalmogic, ORL, examen neurologic si psihiatric dar si analize de sange ( care combinate cu atmosfera si mirosul din spital mi-au cauzat o stare de lesin ce a durat destul cat s’o sperie pe sora’mea). Am stat la cozi, am batut la nu stiu cate usi si am dat de tot felul de medici: cel de la ORL mi-a violat practic urechile ca sa vada ce am in ele ( de parca ar fi putut sa descopere mare lucru) , cel de la oftalmologie mi-a aratat niste cifre pe care de-abia le citeam ( m-am descurcat mai bine cu literele 😆 ), cucoana care mi-a facut radiografia la plamani era debila mental, dama de companie care se ocupa cu probele chirurgicale a avut onoare sa defileze intr’o rochitza alba scurta prin tot spitalul cu fisele noastre ( tipa era parca rupta din fanteziile cu asistente ale barbatilor), iar sectia care se ocupa cu neurologia si psihiatria era mai ingrozitoare decat restul spitalului.
Trebuie sa recunosc in schimb ca examenul cardio m-a speriat ca dracu’. Avand in vedere faptul ca am intrat cu Suri peste tot, acum cand m-am vazut dezbracata pe patul de spital, fara sora’mea in camera si cu o tanti cu masca la gura care imi punea carlige si fire si ventuze pe peste tot, m-a facut sa am in fatza ochilor o imagine ingrozitoare. M-am simtit ca si cum ar fi fost ultimele mele minute de viatza, ca si cum oricand linia care arata cum imi bate mie inimioara s’ar fi aplatizat si ar fi fost urmata de acel lung ” biiiiiiiiip” terifiant :(. Starea mi-a trecut repede dupa ce am iesit, intrucat am dat de un grup de studentzi la armata care ne strigau amuzati ca facem o mare greseala dand la politie 😆
Toate ca toate, eu chiar va sfatuiesc sa nu va imbolnaviti. Eu sunt sanatoasa tun dar tot mi s-a rupt firul cand am iesit de la analizele de sange… .Si din nou va spun, toate ca toate, dar la spital sa nu ajungi! 🙂