Imi spunea aseara Stefan ca ar trebui sa ma inspir si mai mult din realitate atunci cand scriu articole. Sa urmaresc lumea pe strada, sa fiu atenta la unele evenimente si persoane din jurul meu si sa povestesc despre asta.
Cred ca ziua de azi este semnul ala de carte care marcheaza inceputul capitolului de toamna: vreme mohorata, innorat, destul de rece. Vara priveste cu un ochi catre noi, mai da din gene, dar e deja cu un picior in prag. Poate din cauza asta sau poate nu, in dimineatza asta cand am iesit doar pentru o ora din casa, am observat multi oameni tristi, ingrijorati, aparent nefericiti.
E una din zilele alea in care mi s’a intamplat sa vad nu doar o singura persoana pe strada gata sa izbucneasca in lacrimi. Langa o patiserie din Tomis 3, statea pe ciment o batranica. I’am intins din reflex 1 leu si am observat cum s’a uitat lung la mine, si’a sters cateva lacrimi cu o batista murdara si mi’a spus „Sarut’mana, domnisoara!”. M-a cutremurat…nu ma consider atat de demna de respectul ei. Mai degraba invers.
In autobuz, in drum spre casa, imi plimb lenesa privirea de la geam catre calatori. Pe un scaun in fatza mea statea o mamica tanara ( maxim 25 de ani), o femeie simpla, modesta, poate chiar saraca, cu o fetita blondina in brate, care se uita foarte fascinata la masinile ce treceau. Mamica isi facea de lucru cu parul copilei, in timp ce isi tragea nasul. Se intorcea cu capul in alta parte ca sa nu i se vada ochii inlacrimati atunci cand fetita ii arata ” uite, mami, urca un bebe!”.
Cand ajung pe langa bloc, ma gandesc sa ma duc sa aprind o lumanare. Nu am mai fost de mult si e cazul…am nevoie sa ma simt linistita si usurata…cel putin, daca nu acum, mai incolo sigur. La poarta bisericii, trec incet pe langa o femeie mai in varsta care programa o inmormantare impreuna cu parintele; ii murise sotul si luni urmeaza sa’l ingroape. Era palida, avea cearcane adanci si contrar celorlalte femei, avea ochii uscati. Avea baticul negru tras pana pe ochi si imediat cum termina o propozitie, isi acoperea gura cu o batista, ca si cum si-ar inabusi constant un tipat de durere…
Da, azi e o zi trista pentru multa lume. Nu stiu daca e o regula generala, dar aparent…ma rog…si eu am o zi foarte grea. La fel vor si si urmatoarele.

Reclame

Dar cei ce n-au iubit niciodata cu adevarat nu stiu asta si se ineaca toata viata lor in mocirle.

…pentru ca am auzit azi in autobuz o discutie care ar fi trebuit sa fie purtata in particular. In schimb, au auzit’o toti calatorii. Si sunt sigura ca fiecare a comentat’o in felul sau. Asa am facut si eu.
Caz simplu, intalnit inca de la inceputul omenirii: ea nu vrea sa se mai intalneasca cu el, dupa o relatie de 3 ani si ceva. El e distrus. Ceea ce nu se spunea in primii nostrii ani de viata este „Lasa ma, sunt atatea fete pe lumea asta”. ( replica este data de cel mai bun prieten al celui aflat in suferinta). Aha.
Nu sunt de acord. Nu stiu ce cred altii, dar eu nu sunt de parere ca o alta persoana o poate inlocui intocmai pe cea pe care tocmai ai pierdut’o. Si ati observat asta? Dupa fiecare despartire, toti iti spun „Lasa ma, ca e lumea plina de fete/baieti!”. Norocul meu ca nu am prietene atat de simpliste si de imbecile incat sa’mi fi spus asta vreodata…Norocul meu ca ele stiu parerea mea: atunci cand iti lipseste o anumita persoana, parca iti lipseste intreaga lume. In momentele alea, tu vrei pe cineva special, nu un strain! E ca si cum ai cere o Cola si ai primi apa chioara!
Sunt de acord ca dupa ceva timp, uitam de durerea pierderii partenerului si ne fixam pe altcineva. Pe altcineva diferit. Mai bun, sau mai rau. Dar niciodata identic. Un altcineva pe care il vom iubi mai mult sau mai putin decat pe cel anterior lui, mai pasional sau mai de forma, mai in secret sau mai evident. Dar niciodata nu vom iubi 2 persoane in acelasi mod…mi se pare imposibil…Una nu compenseaza lipsa alteia…Si mi se pare la fel de imposibil ca replica ” sunt fete/ baieti la toate colturile” sa consoleze un om parasit.Dragostea se gaseste prin colturi?! In unghere?! Sub fustele oricarei femei sau masina oricarui barbat?!
Nu cred. Nu cred ca lumea e plina de iubire. Nu mai am 14 ani ca sa cred ca Fat-Frumos se afla langa trecerea de pietoni de langa mine si asteapta ca eu sa-l vad. Dar nu am sa cred niciodata nici ca el este intr-un coltz, exersandu-si replici de agatzat si asteptand sa fie remarcat de mine, dupa ce mi-am pierdut un iubit si am facut prostia sa iau in considerare ce imi spune un om al mocirlelor: „Lasa ma, sunt atatia baieti pe lumea asta”…