Da, sunt sigura ca ati aflat deja cu totii: Adrian Paunescu a murit. Era de asteptat, cred eu. Adica inca de acum o saptamana se simtea rau, a fost internat… Inevitabilul nu a mai putut fi amanat prea mult.
Mi s-a intamplat ceva foarte straniu: de fiecare data cand am facut drumul Bucuresti-Constanta sau invers a murit cineva. Asta-vara cand am fost sa imi depun dosarul pentru facultate, cum am urcat in autocar, am auzit la radio ca Madalina Manole s-a sinucis. Pe moment eram prea disperata sa am toate documentele la mine, dar de-abia dupa am inceput sa realizez gravitatea situatiei.
Astazi aflu de moartea lui Paunescu. Primul gand care mi-a trecut prin minte a fost „Fuck, iar vuieste media de nu stiu ce ipoteze, concluzii, reportaje pe tema asta!”. Nu vi se pare ca aveti si voi un deja-vu? Serios, aproximativ aceeasi chestie se intampla de fiecare data cand moare cate un personaj destul de important, dar uitat de lume.
Eu nu il consider pe Adrian Paunescu un mare poet. Nu. Pentru mine a fost politician. Nu prea se pupa aceste doua meserii, zic eu. I-am rasfoit poeziile in seara asta ca sa nu mor proasta. Da, pana acum am citit doar cateva versuri de ale sale. Da, a fost nevoie sa se intample aceasta nenorocire ca sa le citesc si eu cap-coada. Da, stiu, e foarte urat din partea mea. Da, sunt sigura ca in urmatoarele ore vor aparea la statusuri cuvinte de-ale sale. Nu, nu suport asa ceva. Nu, nu sunt fana a lui Adrian Paunescu. Nu, nu am nimic cu el, nu am fost niciodata interesata de ceea ce face, poate a fost un om bun sau nu. Nu, nu ma innebuneste activitatea sa literara; cateva expresii m-au facut sa deschid mai bine ochii si atat. Insa ultima sa poezie scrisa pe patul de spital m-a impresionat profund, m-a cutremurat intr-un hal fara de hal…M-a pus pe ganduri, ma face sa imi pun intrebari. Pentru asta am sa il retin si am sa spun „Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”

De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!.

Anunțuri