Am primit cutremuratoarea veste ca Paul Iruc a murit… sunt socata de o ora incoace cand ma gandesc ca, profesorul meu de limba si literatura romana din liceu, nu mai este… cand ma gandesc ca, un doctor, un scriitor…pur si simplu, nu mai este! Ca omul Paul Iruc s-a dus…
Cu bune, cu rele, pot afirma fara indoiala ca a fost si este MARE! Avea o cultura generala impresionanta ( generala?! of.. nu stiu daca era domeniu umanist pe care sa nu-l cunoasca), un stil de a preda unic si a avut tot respectul meu si nu cred ca gresesc daca spun ca in general, al nostru. Nu imi aduc aminte sa fi fost vreodata galagie la ora lui, sa ne fi dat teme peste teme sau sa ne fi facut rau… Ne-a tinut de atatea ori lectii de viata incat pana si acum imi rasuna in urechi cuvintele sale. Poate ar fi mandru daca ar sti ca cel putin de unii s-au lipit toate sfaturile si invataturile sale, daca ar sti ca unii au invatat sa citeasca practic de la el, daca ar sti ca am rasfoit aproape fiecare carte din care el ne dadea cate un citat. La fel de mandru cum am fost si eu cand a obtinut diploma de doctor honoris causa in limba romana sau cand am mers la lansarea primei si singurei sale carti din pacate – ” Eminescu si devenirea poeziei europene moderne”, la care stiu ca a lucrat enorm si care da, a fost foarte apreciata. Si mai stiu si ca lucra la inca 2 carti – una despre opera lui Nichita Stanescu si alta despre „Lumea ca prostie” ( pe care cu totii o asteptam nerabdatori). Nu stiu ce se va intampla cu ele…
A fost un om de o sensibilitate profunda, extraordinar de inteligent si de bland totodata. Ne spunea ca numai oamenii prosti sunt rai..si avea dreptate. Am fost ultima lui clasa la care a tinut si ne-a aratat asta; ne-a ajutat enorm, cat a putut. Si daca nu am stiut sa apreciem, a fost vina noastra. Deschidem mereu ochii prea tarziu, doar cand se intampla lucruri triste de genul.
Nu stiu cand e inmormantarea, dar am sa las orice cand voi afla si am sa merg. Si nici cuvintele nu mi se gasesc prea bine, daca domnul profesor m-ar vedea in ce hal ma balbai nu m-ar recunoaste..
Stiti cum e? Haideti sa spunem pe bune! Oamenii mari sunt apreciati numai dupa ce mor. In timpul vietii avem grija sa ii blamam, sa le aducem tot felul de acuzatii si sa-i barfim. Procedam cu ei asa cum facem si cu fericirea: cand o avem, nu stim sa tinem la ea. Cand o pierdem, incepem sa regretam. Eu sper ca macar acum unii care l-au judecat prea aspru sa realizeze ca nici lui nu i-a fost usor. Dimpotriva…fiind eleva lui, stiu eu mai bine cat s-a chinuit; mie si colegilor mei ne spunea ce il durea. Si mai sper ca munca sa ii fie apreciata pe viitor si mai mult decat in prezent. Isi merita un loc de cinste printre scriitorii nostri, printre oamenii cu suflet dintre noi.

„Cu cea mai profunda consideratie, pentru Dana”. Asta a fost dedicatia pe care mi-a scris-o pe prima pagina a cartii sale. Cu cea mai profunda consideratie si pentru domnevoastra, domn profesor! Odihniti-va in pace…unii nu va vor uita…dar mai presus decat orice, nu vor uita invataturile pe care le-ati daruit…

Anunțuri