A trebuit sa vina si 1 iunie ca sa’mi dau si eu seama ca nu mai sunt copil…Cu toate ca de vreo 2-3 ani incoace nu mai simt nici o emotie cand vine vorba de Ziua Copilului, am preferat sa cred ca o pot serba in continuare; pana azi.

Regret mult sfarsitul primaverii. Am fost mai linistita, mai fericita, mai odihnita si mai iubita decat stiu ca voi fi pe tot parcursul verii. In acelasi timp, vreau ca lucrurile sa isi vada de cursul lor, sa trec cat mai repede peste examen, emotii si admiteri si sa ma teleportez direct in luna august. Imposibil. De’asta plang cu un ochi pentru ca primavara s’a terminat si rad cu celalalt pentru ca a venit vara si stiu ca mai incolo multe griji se vor termina …
Stiu ca ma asteapta ditamai depresia, intrucat luna asta va trebui sa invatz pe branci. M’am eschivat eu pana acum, dar deja nu mai merge. Sunt pe ultima suta de metri. Afara este deja o vreme prea frumoasa ca sa stai inchis in dormitor sa invetzi ( indiferent daca e soare sau ploua caldutz)…Am mai trait experientza asta anul trecut cand am dat examenul Cambridge: in iunie, cand toata lumea mergea la plaja, eu faceam listening’uri si tot felul de scrisori in engleza. Am vrut sa trec peste cat mai repede; si am trecut…acum vreau acelasi lucru.
Fara nici o intentie de a repeta ritualul copilariei de 1 iunie, azi am trecut pe la Mc. Nu mai eram nici decum la fel de incantata ca acum 8-9 ani; eram foarte nervoasa ( venisem de la Academia de Politie) si lesinata de foame. Multi copii, multa galagie…am mancat repede si am plecat. De’abia afara cand ma aflam sub o umbrela impreuna cu sora’mea uitandu’ne cum ploua torential si masina noastra nu mai venea, am realizat ca au trecut anii🙂. Poate prea repede…de’abia acum am inteles ca o papusica de plastica primit de la Mc intr’una din datile cand mergeam de 2-3 ori pe an cu ai mei, nu ma mai face fericita…Acum nu ma mai gandesc cu ce jucarii sa mai ies maine afara, acum ma gandesc daca o sa iau examenele care imi pot decide viitorul. Nici nu stiu cand s’a complicat totul atat de tare…Nu stiu cand am inceput sa sufar dupa baieti sau sa ma topesc dupa ei, nu stiu cand am inceput sa iau scoala foarte in serios, nu stiu cand am inceput sa ma gandesc la job’uri si la bani. Pana acum parca o gandeau altii in locul meu…Era mai simplu cand aveam 10 ani si tata spunea „Lasa, ca o fac eu pe fiica’mea politista!”; acum am realizat ca el nu are nici o putere si daca vreau, trebuie sa ma fac singura politista.
Asa ma uitam si azi la copiii care treceau fericiti nevoie mare cu parintii lor pe strada. Copiii care stiu ca parintii ii pot proteja mereu, care se simt intangibili cand ii au pe tati langa ei si mereu linistiti cand mamele ii iau in bratze. Cred ca asta inseamna ca ai ajuns la maturitate: cand iti dai seama ca parintii nu mai pot face anumite lucruri pentru tine si ca esti pe picioarele tale. Si daca vrei sa te descurci, trebuie sa iei asta ca atare…Dar am sa ma simt mereu pustoaica atunci cand, din diferite motive, o sa cad si o sa sangerez si o sa fug la mama sau la prietenele mele ca sa ma panseze si sa ma tzina in bratze🙂 Stiu ca ziua a trecut, dar niciodata nu e prea tarziu: la multi ani tuturor sufletelor de copii!!! Pentru parintii vostrii veti ramane mereu pustani🙂

P.S: toata lumea prezenta obligatorie la Machiaveliq…astazi este ziulica lui de nastere si trebuie sa’l pupam si sa-i uram toate cele bune!🙂