” Stiu pe de rost teoria conform careia o femeie capabila sa dea cu picioarele’n sus impotrivirea barbatului trebuie sa fie nu doar iscusita’n cearsafuri, ci si priceputa’n fata aragazului. O stiu demult. Si totusi, asta nu m-a determinat sa-mi exersez priceperile de bucatareasa atunci cand mi-a ajuns iubirea la os. „Vino, Ali, sa vezi cum se face tocanitza!”, ma tot striga mama din bucatarie, dar eu mai dadeam o fila din romanul de inima albastra si capa de blana pe care’l citeam, pe vremea liceului, si ma faceam ca n-aud. „Hai, fata hai, sa ma ajuti sa pun muraturi!”, imi haulea bunica din shopron cand eram mica. Dar eu, as, nici gand sa ma-nghesui printre gogonele, cand ma dedulcisem deja la „O mie si una de nopti”.
Si totusi, de cate ori a dat iubirea peste mine, mi-am dorit din rasputeri sa stiu sa fac baclavale. Sa fiu in stare sa-i ofer iubitului meu poale’n brau nu doar din faldurile de matase ale rochiei, ci si din faina, drojdie si ou. Si pentru ca nu exersasem la timp, si, asa, facute in graba, mi se naclaiau toate sosurile si’mi ieseau galustele ghiulele, am fost nevoita sa recurg la mici trucuri, cu efecte mari…

……………………………………………………………………………………

Mi-am asezat si eu in felii diferite iubirile, in functie de felurile de mancare pe care le-am gatit. Pentru cei pentru care am taiat rondele de branzeturi fine si le-am asezat printre ochi samantzoshi de kiwi sau banane, am avut sentimente profunde, dar am stiut de la bun inceput c-am sa mor de suferinta. Au fost si cei carora le-am spus din prima ca nu stiu sa gatesc si ca restaurantul e locul meu preferat de pierzanie – a economiilor si siluetei: trecatorii…Dar cei pentru care am mintit si-am suferit, cei pentru care mi-am pus prietenele la treaba si la gatit, cei pentru care am indesat cozonacii cumparati in forme si delicatesurile gatite de altii la cuptor, pe-aceia da, i-am iubit infernal si total si amarnic.
Un singur barbat am iubit atat de cumplit, incat am simtit nevoia sa ucid pacalelile. De dragul lui, am invatat sa gatesc: mi-am suflecat manecile si-am trecut la truda fioroasa de-a ciopartzi ardei, ceapa, intru slava si asezarea in borcane a gustarii lui preferate: zacusca. Mi-am hartanit aratatorul cu cutitul. M-am ars, m-am oparit si am plans de durere […]. I-am asezat pe masa borcanul – trofeu. „Gusta, iubitul meu!”, l-am rugat. Dar tocmai atunci i-a sunat telefonul si mi-a facut semn, grabit, din spatele tigarii Benson, ca n-are timp acum de prostii. Si am plecat…( De ce’as mai fi ramas..?). ”

Fragmentul de mai sus este extras din Alice Nastase – „Dincolo de bine si dincoace de rau.Despre iubire”…Cred ca nu sunt singura care se regaseste in randurile de mai sus. Catre baieti: apreciati gesturile astea mici! In spatele lor, se ascund eforturi mari!🙂