Am gasit fragmentul asta intr-o carte si mi-a placut foarte mult. Spre rusinea mea, nu am citit „Tristan si Isolda” integral, din varii motive: nu m-a atras momentul in care se petrece actiunea, nici autorul, si poate ca nici corazonu’ meu nu ar fi suportat o poveste de genu’ :). Dar cu toate astea, simt nevoia sa impartashesc macar o bucatzica din ceea ce se vrea a fi o iubire frumoasa…Listen up:

„Sotul Isoldei, indemnat de curteni sa-si pedepseasca sotia infidela, o obliga pe Isolda sa jure, intr’o ceremonie cu public, ca i-a fost credincioasa. Juramantul trebuia sa fie facut pe mormantul unui sfant, care pedepsea imediat orice minciuna, ucigandu-l pe cel care rostea neadevarul. Isolda, femeia care bause licoarea iubirii vesnice pentru Tristan, avea de ales intre moarte si adevar.
Mormantul se afla dincolo de un curs de apa. Cand alaiul regal a ajuns langa rau, din multime a iesit un cersetor care s-a oferit sa o fereasca pe regina de neplacerea de a-si uda botinele. A luat-o in brate si a trecut-o peste ape. Desigur, cersetorul era Tristan, deghizat. Iar Isolda a jurat cinstit pe mormantul care n-ar fi iertat minciuna ca nici un alt barbat, in afara de sotul ei si de cersetorul acesta ce a trecut-o raul, nu a tinut-o in brate vreodata…”

Eu nu prea am stiut ce sa zic si nici cum sa interpretez mai bine scena asta. Adica am ramas cu privirea fixa in carte, fara cuvinte, si cu gandurile in alta parte, la fel cum am ramas de multe ori, si la fel de multe ori cum totusi am negat ca as fi aeriana si lipsita de replica :).

P.S: Fara nici o legatura cu ce am scris in restul articolului…care e treaba cu finalurile fericite? eu n-am trait nici unul pana acum…( asta in cazul in care am avut macar vreun inceput).Cum naiba se face ca la sfarsit, raman mereu singura cuc, pana cand se gandeste alt Fat-Frumos wannabe sa apara?! Am i the only one?! Luminati-ma, va rog!