Saptamana trecuta sau ceva de genu’, mi s-a tot repetat in mod continuu la ora de romana ideea de lume ca un cavou…( nu am sa intru in detalii despre persoana care a predat asta, ii las placerea lui Bogdan).

Deci lumea e un cavou…Atunci iubirea ce ar trebui sa fie? Un mort? Paradoxul credintei, coincidentza dracului… De cate ori privesc oamenii spre cer in viata lor de toate zilele? Dar de cate ori privesc in jos? Ironic e ca, atunci cand murim, suntem in permanentza cu fatza spre cer, dar totushi suntem in pamant. A naibii granitza..Si neinsufletiti fiind chiar suntem precum iubirea si tot ce tzine de ea! La inceput nici nu parem a fi morti, nici nu stim cand ne indragostim, dupa care incepem sa ne descompunem. Ei si? Asha a fost cu toti si cu toate relatiile.Si ce a ramas din ei si din ele? Oase..Un oscior aici, o amintire dincolo.Si toata viata nu facem decat sa pasim in varful degetelor ca sa evitam resturile…si bine facem! La un moment dat, cadavrul e una cu pamantul.Coboram vertiginos,dragi tovarashi, catre o multime de furci fierbintzi care abia asteapta sa ne patrunda! Amintirile noastre se duc dracului la propriu! Si suntem atat de nenorocitzi incat mirosim ingrozitor din momentul in care murim. Sufletul era deci parfumul vietzii? Saraca moarte…de ce trebuie sa miroasa ca…un hoit?! Din vina noastra,evident! Mirosim ca naiba cand crapam pentru ca ne purtam ca naiba cand suntem intregi! Corect pe de o parte, pe de alta nu.. Adica, respectam atatia ani niste reguli aiurite si cand murim tot suntem inchisi. Ca si femeie (fata, whatever), am incercat de atatea ori sa-mi exprim nemultumirea fata de un anumit baiat sa zicem, si am sfarsit tot prin a tacea. Mai degraba relatia ar fi un cavou si eu un mort. Dar stiti ce? Nici daca ash scoate sigiliul si i-as arunca plumbul intre ochi nu ar vedea ca ma mananca viermii de vie si mi-ar astupa gura cu pamant inainte sa apuc sa urlu de durere!!!